Jurnalistul si scriitorul bucurestean Alexandru Dumitriu este indragostit de Valea Jiului si de oamenii ei. Aparitiile sale editoriale sunt cu si despre Valea Jiului. La 24 de ani, Alexandru este un intelept si un perfectionist, dar simtamintele sale incalzesc si inalta omul spre devenirea completa: ”Aici, fiinta mea este invadata de o liniste absoluta cand contemplu inaltimile muntilor. Pur si simplu ma bucura muntii.(…) Pe urma, oamenii intalniti. M-a impresionat bunul lor simt. In fine, saracia la care sunt condamnati (…)”
– Cine esti tu, Alexandru Dumitriu, si ce legaturi ai cu Valea Jiului?
– Pe scurt, sunt un tanar bucurestean (desi nu-mi prea place aceasta origine), student la Facultatea de Litere si colaborator la revista „Flacara lui Adrian Paunescu”. Am cunoscut Valea Jiului pornind de la fotbal. In 1997, Jiul Petrosani juca in primul esalon. Eu aveam 10 ani pe atunci. Ascultam emisiunea radiofonica „Fotbal minut cu minut” si m-am atasat de aceasta echipa, dintr-un motiv de compasiune infantila: ocupa ultima pozitie a clasamentului, retrogradarea fiind inevitabila. Imi doream sa asist la un meci al Jiului, pe stadionul din Petrosani.
S-a intamplat cand eram in clasa X-a. De atunci, am revenit de nenumarate ori in Vale, si nu doar pentru fotbal, convocandu-mi si prietenii in aceste deplasari. Nu e an in care sa nu ma intorc in Valea Jiului. Iar entuziasmul e acelasi de fiecare data. Cam acesta ar fi istoricul. Deci, fotbalul m-a adus in Vale. Din pacate, Jiul, care a devenit echipa mea de suflet, unul dintre cluburile de traditie ale fotbalului romanesc, hoinareste astazi prin Liga a III-a.
In schimb, cariera bunicii mele, actrita Mariana Cercel, chiar este legata de Valea Jiului: dupa absolvirea I.A.T.C.-ului, in 1964, a facut parte timp de trei ani din colectivul artistic al Teatrului petrosanean, cu care a efectuat numeroase turnee in Capitala si in provincie, evoluand in spectacole de anvergura, primite favorabil de critica de specialitate si de public. Mi-a spus adesea ca isi doreste sa mai vada Valea si poate ca la vara o voi insoti in calatoria preconizata.
– Da, prima mea carte este despre Valea Jiului, asa cum am gasit-o la 16-17 ani. Se intituleaza „De vorba cu mine si cu Valea Jiului”. O carte care contine destule stangacii stilistice, dar, dincolo de precaritatile inerente ale noviciatului, volumul dezvaluie gandirea mea de atunci; iar aceasta gandire – care nu s-a dovedit perisabila – reprezinta o mare satisfactie, devansand nemultumirile amintite. Pana la urma, eram doar un adolescent cand am scris cartea. Acum, cand sunt preocupat de a fi cat mai riguros in elaborarea frazei – pe care o vreau eleganta –, ma jeneaza diletantismul unor exprimari din carte, mult prea neglijente si chiar puerile pentru exigenta mea de astazi.
Insa, cum spuneam, pe langa aceste inabilitati, sunt mandru de felul in care vedeam lucrurile. O consolare frumoasa poate pentru „orgoliul scriitoricesc”, cam sifonat in urma debutului.
Am scris apoi o culegere de nuvele, „Shambala Triaj”, in care Valea Jiului s-a constituit intr-un motiv literar autonom. Titlurile catorva proze sunt, de altfel, semnificative: „Parangul sufletului meu”, „Lumini albastre spre Lupeni” sau „Toamna din trenul catre Petrosani”.
Mai am un volum datorat Vaii, care va vedea lumina tiparului in acest an: o monografie consacrata scriitorului Ion D. Sirbu, nascut la Petrila (culmea, in localitatea natala nu exista un bust al sau si nici o strada nu ii poarta numele). As fi aflat mult mai tarziu de Ion D. Sirbu daca nu era aceasta atractie pentru Valea Jiului. ªi, neindoielnic, nu i-as fi explorat opera si biografia cu acelasi interes si n-as fi gandit vreo finalitate editoriala. Iata, deci, cat de nebanuite si de fertile sunt caile fotbalului!
De ce am ales sa scriu despre Valea Jiului? Pentru ca asa mi s-a parut firesc. Am trait aici – acolo – clipe extraordinare. Pe de o parte a fost bucuria peisajului. Valea Jiului este, pentru mine, un topos afectiv. Aici, fiinta mea este invadata de o liniste absoluta cand contemplu inaltimile muntilor. Pur si simplu ma bucura muntii. ªi din Tirgu-Jiu se vad aceste masive, in toata semetia lor; dar e ca si cum i-as privi intr-un album. Sentimentul isi pierde intensitatea, nu poate concura bucuria dinlauntrul Vaii. Pe urma, oamenii intalniti. M-a impresionat bunul lor simt. In fine, saracia la care sunt condamnati. Si atunci, m-am simtit dator sa arat greutatile acestor oameni, care nu mai au unde sa munceasca.
Am zarit, in vacantele estivale, grupuri intregi de persoane care cutreierau muntii de dimineata pana seara, pentru a culege fructe de padure, descarcand apoi cantitatile recoltate la centrele de colectare. Asa se descurca unii nevoiasi ai Vaii Jiului.
Are Ion D. Sirbu in volumul „Povestiri petrilene” o proza, „Siropul de zmeura”, in care un personaj feminin vorbeste despre aceeasi sursa de venit: „Intr-o vara – asta s-a intamplat inainte de razboi, barbatii nostri erau fara lucru – am trait numai din zmeura. […] Era foamete in colonie, umblau oamenii pe dealuri de erau mai multi culegatori decit tufe.” Au trecut mai bine de 70 de ani si atatia localnici, someri, bantuie muntii ca sa culeaga fructe de padure sau ciuperci! Dar asta este o activitate sezoniera. Ce pot face oamenii iarna? Se duc la colindat? Unde e industria Vaii Jiului, care asigura mii de locuri de munca? Aceasta zona a fost distrusa de guvernarile nesabuite care au terminat mineritul. Acolo unde altadata functiona o industrie puternica, oamenii ramasi pe drumuri trebuie sa culeaga bureti si fructe de padure pentru a se descurca de pe azi pe maine – asta este o crima.
– Vorbeste-mi despre un moment/situatie care ti-a marcat viata in sensul bun si unul in sens negativ.
– Intalnirea cu marele poet si gazetar Adrian Paunescu este, indiscutabil, un moment decisiv, in sensul bun, desigur, pentru formarea mea.
A stiut sa-mi transmita o incredere plenara in forta si eficienta scrisului. Adrian Paunescu te facea sa crezi ca un articol poate zgudui nedreptati. Acum, de multe ori scriu fara acea mobilizare de care vorbeam, dintr-un fel de rutina, dintr-o oarecare inertie, ca paletele ventilatorului care isi continua un timp miscarea dupa ce aparatul a fost scos din priza.
Oricate abjectii s-ar vehicula despre poet, el ramane o constiinta a inteligentei romanesti. Inteligente sunt atatea, constiinte nu prea. Adrian Paunescu n-a fost un intelectual silentios, acaparat de propriul scris, facand abstractie de nevoile celor de jos. Dimpotriva, s-a zbatut pentru cei multi, a adancit nevoile acestora in propriul scris. Constiinta lui demofila il indemna la o permanenta lupta. El nu participa la emisiuni impins de o megalomanie infatigabila, asa cum pretind unii, ci ca sa apere cauza semenilor sai batjocoriti de politici prapastioase, pentru ca il afectau si, in acelasi timp, il responsabilizau necazurile lor. Si sunt convins ca si aceste tristeti i-au grabit sfarsitul. Desi unii gaseau teatral patetismul solidaritatii lui, pe Adrian Paunescu l-a consumat efectiv saracia cu care se confrunta compatriotii sai. Sigur ca pe un poet te astepti sa-l gasesti mai degraba la TVR Cultural. Ar fi fost un semn de dubla normalitate: intai, ca treburile politice mergeau asa cum trebuie, si, apoi, ca Adrian Paunescu nu mai era indezirabil. Nici una, nici alta nu s-au petrecut. La TVR Cultural isi etalau elevatia pe alocuri soporifica si vehementa intransigenta ideologica alte nume, iar Adrian Paunescu vorbea la posturile de stiri despre dificultatile pensionarilor, despre prabusirea industriei sau despre exodul medicilor. Teme grave, esentiale pentru Adrian Paunescu, nu si pentru unii care isi inchipuie ca ar alcatui elita inteligentei autohtone.
Cat despre momentul negativ, as numi aici perioada liceului. Am nimerit intr-un mediu deloc antrenant, unde nu exista competitie intelectuala (ma refer la calitatea colegilor, altminteri institutia de invatamant pe care am urmat-o era si este una performanta). M-a contaminat atmosfera de acuta indolenta din clasa mea, inscriindu-ma si eu intr-o comoditate vertiginoasa. Ce-i drept, nici cadrele didactice nu prea incercau sa ne stimuleze (cu unele exceptii, printre care o distinsa profesoara de Istorie, doamna Mihaela Selevet, ale carei ore sunt, pentru mine, cea mai frumoasa amintire din liceu, sau profesorul de Logica si Filozofie, domnul Florin Bledea). Iar acest sedentarism a avut repercusiuni nefaste in studentie, astfel incat a trebuit sa devin un autodidact „stahanovist” ca sa fac fata onorabil pretentiilor universitare, instructia mea fiind deficitara. Venit din ambianta lejera a liceului, in facultate imi lipsea dispozitia studiului asiduu, pentru ca nu-mi consolidasem acest reflex la vremea potrivita. N-as putea cita concludent versurile bacoviene „Liceu, cimitir al tineretii mele/ In lume m-ai dat/ In valtorile grele/ Atat de blazat.” Mai ales ca nici nu am cunoscut „Pedanti profesori/ Si examene grele.” Dar liceul m-a dat in lume, „in valtorile grele”, cu destule lacune. Privind din perspectiva zilei de azi, poate nu gresesc daca spun ca am inlaturat o buna parte a acelor carente.
– Care sunt reperele dupa care iti calauzesti viata?
– Imi place sa cred ca am o morala ferma, care nu se va deteriora. Dar stiu eu cat imi voi afirma aceasta consecventa? In ziua de azi, normele eticii sunt foarte fragile si capricioase. Mi-e oroare de clipa in care voi fi nevoit sa recurg la compromisuri. Deocamdata, nu a fost cazul. Poate n-am intrat bine in viata. Nu fac aici angajamente de constiinta, insa educatia primita acasa, precum si principiile sedimentate pe parcurs ar trebui sa ma fereasca macar de flagelul parvenitismului, de obedienta si de tradari ale idealurilor asumate.
– Cum ti-ai dori sa fie Valea Jiului in viitor? Are sanse dorinta ta?
– Mi-as dori ca oamenii Vaii Jiului sa paraseasca saracia crunta la care ii obliga masurile iresponsabile – si utilizez un eufemism – ale guvernantilor. Foarte multi localnici de-abia reusesc sa faca fata cheltuielilor. ªi asta cu eforturi greu de imaginat, printr-o austeritate excesiva. Atatia oameni nu isi permit o igiena decenta! Haideti sa ne gandim cat costa un sampon, o pasta de dinti, o spuma de barbierit, un detergent etc. Pentru cineva care cauta fier vechi ca sa aiba ce pune pe masa, toate acestea sunt un lux! Sa ne mai gandim cat costa metrul cub de apa in Valea Jiului: enorm! Practic, atatia oameni sunt privati de un minim confort. Deci, vreau ca aceasta degradanta pauperitate sa fie eradicata.
Dar – si acum trec la urmatoarea intrebare – ma tem ca sistemul politic actual reprezinta impedimentul decisiv. Capitalismul romanesc, intr-un mod aparent paradoxal, este foarte restrictiv. De ce un miner – pentru ca vorbim de la Valea Jiului – castiga atat de putin in comparatie cu un corporatist? Minerul isi risca viata zi de zi in subteran si incaseaza o leafa infima. Iar corporatistul ce face? E mai valoros un costum imaculat decat o salopeta murdara? Sunt mai valorosi pantofii bine lustruiti decat cizmele pline de noroi? Sunt mai valoroase mainile fine decat cele batatorite de truda ale minerilor? E mai valoroasa munca la un computer decat abatajul? Nu pot accepta aceasta situatie. Eu vreau un sistem in care fiecare meserie, fiecare competenta sa fie retribuite echitabil, fara discrepantele uriase din prezent. Apoi, cum e posibil ca unii sa devina milionari peste noapte? „S-au orientat!”, ni se spune. Nici asta nu pot accepta. Cum de cineva care se dedica total unei meserii, pregatindu-se temeinic pentru acel domeniu, sa fie sfidat din punct de vedere financiar de un oportunist care a stiut sa se „orienteze”? Un sistem care incurajeaza aceasta „orientare” in detrimentul muncii serioase nu e bun. Aud diversi comentatori vorbind tot mai insistent si elogios despre monarhie, care, in opinia lor, ar redresa Romania. Eu nu agreez aceasta idee. Ce-a insemnat monarhia? Intr-adevar, a fost sprijinita dezvoltarea culturii, s-au construit edificii importante, splendide monumente arhitecturale, Bucuresti-Micul Paris… Dar cum arata ruralitatea? Era abandonata in bezna si mizerie!
A trebuit sa vina asa-zisul comunism, instaurat de ocupatia sovietica, pentru ca satele romanesti sa fie electrificate. Altminteri, taranii ar fi folosit mult si…rau lumanari din seu de oaie ori petrol lampant! Cum arata Valea Jiului? Cum o ducea proletariatul? Lupeni ’29 ar trebui sa spuna totul. Sa fim realisti: monarhia n-a echivalat cu un moment de prosperitate. Da, se manifesta aceasta seductie a distinctiei, a solemnitatii regale, mai ales ca lumea politica romaneasca este dominata de rafuieli contondente si badaranie. Monarhia ofera un climat de civilitate (sau, cel putin, asa lasa impresia). Insa cam atat. La nivelul multimilor va domni aceeasi penurie. Iar coruptii nu se vor sinchisi de coroana. Or, Romania are nevoie acum de un sistem a carui concreta si imediata prioritate sa fie binele majoritatii umilite.
– Ai timp de iubire? Crezi in existenta ei?
– Iubirea este echilibrul interior care imi potenteaza toate activitatile.
In corespondenta lui, Ion D. Sirbu consemna credinta delicatei poete Eta Boeriu ca opera sau onorurile obtinute sunt insignifiante fata de dragostea de care a beneficiat si pe care a daruit-o. Impartasesc, la randu-mi, aceasta superba convingere. Pentru ca, fara iubire, fiinta noastra s-ar vesteji, ar fi supusa unei dezolante ariditati. ªi ii multumesc si cu acest prilej „oficial” Lidiei ca face parte din viata mea, salvandu-mi sufletul de la desertificare.
Interviu realizat de Ileana Firtulescu
