De vreo 10 ani mi-am propus sa nu mai scriu un rand despre mineri si minerit, desi, in adancul sufletului, le port o nedisimulata recunostinta.Acum 37 de ani, Valea Jiului si oamenii ei, Mina („fata aceasta cu par negru si-n ochi cu sclipiri de smarald…”) m-au primit si m-au facut de-al lor, m-au adoptat ca pe un fiu ratacitor, m-au facut mai om. De aceea, mi-am jurat in barba ca – indiferent ce si cat mi s-ar oferi oriunde-aiurea – voi ramane sa inchid pentru totdeauna ochii aici, in Valea dintre Jiuri, la poale de parang si Retezat.
Poate ma repet, dar risc: fara exagerare, la un moment dat ajunsesem sa cunosc, de la Cimpa la Campu lui Neag, vreo 40.000 de oameni, dintre care cam 10.000 pe nume. Nu „bag in ele”, dar asta mi-a fost meseria. Unii zic ca ar fi vocatie dar o fac fie din invidie, fie vor sa-mi ceara bani imprumut, fie ca macar sa le dau o bere…Inainte de `89, „bagam” mina fest, cel putin o data pe saptamana. Scriam reportaje din subteran, despre truda acestor oameni care n-au cer deasupra capului, care multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu ca au mai scapat o data.
Eram alaturi de ei la necazurile lor, pricinuite de conditiile grele de munca, dar si la sarbatorile lor, fiindca cine munceste greu se si distreaza „la greu”….Vremea a trecut, vremurile s-au inasprit, mineritul nu e in criza, ci chiar in coma, iar minerii nu se simt nici ei prea bine. Nu mai conteaza cine poarta vina acestei nenorociri. Minerii stiu, pentru ca, in chiar Imnul lor, care le insoteste viata („ca un rau ce-si urmareste malul”) se spune „Ne doare ca-n lumina sa / Pamantul tine-o lume rea!”……Sambata am crezut ca dau in icter negru. La propriu si la figurat. Cum stateam eu si amicii mei (majoritatea dintre ei, nici nu se putea altfel, pensionari care si-au rupt oasele in mina!) cineva ne-a stricat pofta de bere si ne-a incurcat socotelile la „hatvanhat” (adica „66”, jocul ala cu dube, ghinde, verzi si rosii, joc de societate domne…). Acest „cineva” n-a fost niciodata cineva, n-a excelat in meserie, un tip „alunecos”, unii zic ca umbla si cu para (sa nu-i zicem cu… turnatul) dar, prin „mijloace specifice”, s-a „baracat” (regionalism, inseamna „a urcat”) treptele ierarhice in minerit.Mina i-a dat de toate.
Acum are o pensie maricica, intre 25 si 30 de milioane lei vechi. Sunt familii care, cu banii astia, ar trai bine 2-3 luni…Ei bine, omul nostru ne-a lasat masca, facandu-si un titlu de mandrie ca, desi pensionar, acum lucreaza la… inchideri de mine. Mi s-a urcat sangele la cap si am plecat glont acasa. Am urcat gafaind cele 5 etaje (plus mezanin) fiindca nu merge liftul (dar ce mai merge in tara asta?) sa scriu aceste randuri…Dincolo de faptul ca inchiderile de mine sunt o afacere pe cat de oneroasa, pe atat de paguboasa, ma doare-un gand.
Inteleg orice om, pensionar minier sau nu, care vrea sa mai castige un ban. Dar sa te duci sa inchizi mina care ti-a dat o paine boamfa si sa-ti faci din asta un titlu de mandrie, mi se pare prea mult.As intelege, daca omul „nu s-ar ajunge” cu banii, dar asa… Ce e insa trist mi se pare aceasta lipsa de recunostinta. Sa te lauzi ca inchizi mine si mai ales sa beneficiezi de asta, seamana cu incercarea de a mulge vaca de la care ai mancat lapte, chiar daca, saraca, a murit de foame.Iar daca te mai si lauzi cu asta, e grav, e trist, e degradant. Cata ingratitudine, dom` inginer, cata ingratitudine si cat cinism. Nu te salut cu „Noroc bun!”
P.S. Nu-i dau numele „omului”, fiindca m-as cobori prea mult.
Mircea BUJORESCU
