În goana dupã „aurul negru” un mic sat din Valea Jiului, de o frumusete aparte, a fost ras în totalitate de regimul comunist pentru a face loc unei exploatãri miniere. Minã care nu a functionat la capacitate maximã nici mãcar un an de zile. Sute de oameni au fost amenintati, urmãriti si torturati psihic si fizic de securisti pentru a-si da „de bunã voie” pãmânturile. Nimeni nu a avut scãpare, iar cei care s-au opus au plãtit pentru curajul lor si au fost exilati în munti. „Mica Sinaie” cum a era numit satul Câmpu lui Neag renaste acum din molozul lãsat în urmã de buldozerele comunistilor, odatã cu întoarcerea dezrãdãcinatilor în vatra satului.
Renasc si traditiile acestui loc, dar rãnile din sufletele oamenilor fortati sã-si pãrãseascã pãmânturile, doar cu hainele de pe ei, în cumplita iarnã a anului 1986, nu se vor vindeca niciodatã. Anul 1985 a marcat începutul exploatãrii cãrbunelui la Câmpu lui Neag, initial printr-o carierã de suprafatã care avea sã înghitã un sat întreg plin de istorie si traditii, de un pitoresc aparte. Regimul comunist, aflat într-o profundã crizã energeticã, pe baza unor prospectiuni sumare, a decis începerea haoticã a exploatãrii, dictând strãmutarea fortatã a satului, în ciuda faptului cã locuitorii nu au fost de acord cu acest lucru. Istoria oamenilor de aici s-a schimbat definitiv în 1987, când peste 300 de ani de existentã a satului Câmpu lui Neag, au fost transformati în istorie în doar câteva zile cu zeci de buldozere. Pe o ninsoare cumplitã, în mijlocul iernii din 1987 au fost demarate lucrãrile de punere în exploatare a zãcãmântului care se presupunea cã existã în subsol. Nimeni nu a fãcut cercetãri, prospectãri sau analize complexe pentru a se convinge cã existã resursele cerute de comunisti. În goana de a face pe plac regimului totalitar, secretarii de partid si inginerii din minerit au fãcut câteva verificãri sumare, au studiat zona prin foraje de micã adâncime si au dat verdictul: „existã zãcãmânt”. Proiectul pentru cariera Câmpu lui Neag prevedea ca pentru realizarea investitiei, zeci de case precum si scoala, biserica si cimitirul din sat sã fie demolate, iar omenii sacrificati. „Biserica Sfintii Arhangheli a fost demolatã, iar odatã cu ea a fost strãmutat si cimitirul. A fost cumplit, mai mare tragedie ca si atunci nu este. Nici moartea este asa de grea”, ne spunea preotul satului de la acea vreme, Miticã Bãloi.
Vieti distruse
În noiembrie 1987 au apãrut primele utilaje care aveau sã transforme totul în ruinã. Locuitorii satului, momârlanii cum mai sunt numiti, au iesit la porti, iar cineva le-a citit Decretul 270- prin care erau alungati din case si de pe pãmânturile lor. Nemultumiti, oamenii i-au amenintat pe muncitori cã dacã se apropie de casele lor se vor rãscula. Speriati muncitorii au dat înapoi si si-au chemat superiorii. Pe fir a intrat securitatea care a început sã-i persecute pe localnici, luni de zile prin diferite metode si mijloace pânã când, rând pe rând acestia au cedat. „Erau o sumedenie de informatori printre ei. Au început cu amenintãri, dezbinãri, toate mijloacele posibile prin care sã-i convingã pe oameni sã cedeze. Îi amenintau cã-i dau afarã din serviciu, cã-i angajeazã în serviciu, cã-i avanseazã în functie, de la caz la caz. Majoritatea oamenilor au fost constrânsi si terorizati pânã au semnat decretul de nationalizare”, îsi amintea pãrintele. Chiar si asa putini localnici au fost „convinsi” sã-si pãrãseascã gospodãriile si pãmânturile strãmosesti, însã comunistii nu s-au dat bãtuti. Într-o noapte la finele lunii noiembrie, momârlanii s-au trezit înconjurati de zeci militari, mascati din trupele USLA, militieni si muncitori cu buldozere pregãtite sã dãrâme casele peste ei. În fruntea lor se afla chiar primarul localitãtii de la acea vreme, la manetele unui utilaj. „Oamenii dormeau, iar militarii si muncitorii erau pe case si aruncau tiglele jos. Mascatii stãteau în jurul oamenilor ca sã nu riposteze. Cei care se împotriveau erau imediat suiti în dube. Primarul de atunci era urcat pe un buldozer si cu cupa pusã pe o casã în care oamenii încã dormeau îi ameninta sã iasã afarã cã îi îngroapã. Toti care s-au trezit de zgomotul motoarelor au vãzut cum intrã buldozerele peste ei în casã. Primarul a dat startul si a ras vreo 10 case, iar apoi l-au urmat si restul. Mare pãcat s-a fãcut atunci, au pus lamele si au mãcelãrit tot ce au prins în cale. Au trecut peste animalele avute de oameni în gospodãrie si au îngropat totul sub moloz. Au intrat în bisericã si au demolat-o, la fel si cimitirul”, îsiamintesc oamenii. „Au fost situatii atunci, când buldozerul stãtea la coltul casei, iar oamenii luau masa si erau amenintati de securisti cã vor demola locuinta peste ei. Nici mãcar cei trecuti în nefiintã nu au scãpat de strãmutarea fortatã, iar mortii au fost pur si simplu dezgropati cu buldozerul în pragul Crãciunului. Peste 300 au fost exhumati si mutati într-un cimitir amenajat pe fugã. Pentru cã „noul cimitir” nu era gata, preotul s-a opus deshumãrii, iar comunistii i-au replicat: „ori îti vezi de bisericã, ori uite acolo e duba”. Oamenii locului spun cã potrivit unei vechi datini, cel care demoleazã un sat nu-si va gãsi odihna sub nici o piatrã. Primarul de atunci, a fugit în 1989 într-o altã localitate dupã ce momârlanii au vrut sã-l linseze. O singurã casã din sat a scãpat de demolare, iar asta pentru cã s-a apropiat Revolutia din ’89 si cariera nu s-a mai extins.
Au fugit în munte
Regimul comunist a prevãzut pentru fiecare familie din Câmpu lui Neag strãmutatã, câte un apartament si a început sã ridice, concomitent cu amenajarea carierei de cãrbune, blocuri pentru oameni. Cei mai multi dintre momârlani le-au refuzat si au fugit în muntii Retezat, pe pãmânturile unde aveau stânã, unde si-au construit adãposturi, iar mai apoi locuinte. Comunistii s-au împãcat cu ideea cã au scãpat de ei si i-au lãsat sã trãiascã în pribegie. Blocurile comuniste din Câmpu lui Neag au rãmas si astãzi nelocuite, iar unele nici mãcar nu au mai fost terminate. Aceeasi soartã a avut-o si cariera de cãrbune care s-a închis la scurt timp dupã ce a fost inauguratã. Slaba calitate a cãrbunelui a fãcut mina nerentabilã, iar dupã numai un an de functionare propriu-zisã, cariera Câmpu lui Neag a fost abandonatã si inundatã. Imaginea vechiului sat a rãmas, însã, pentru totdeauna în sufletele celor strãmutati.
Satul renaste
Chiar dacã au trecut multi ani de când mina a fost abandonatã, iar oamenii au putu sã-si cearã pãmânturile înapoi, cei mai multi momârlani nu vor mai avea niciodatã gospodãriile în locurile în care au trãit strãmosii lor, pentru cã rãnile lãsate în suflete de comunisti nu mai pot fi vindecate.
Pe vatra satului acum este un lac imens rezultat în urma inundãrii carierei de cãrbune, dar oamenii sunt încrezãtori cã o vor putea lua de la capãt si au început sã-si ridice case în mica Sinaie.
„Avem în plan si acest aspect, este adevãrat cã zona Câmpu lui Neag se numea pe vremuri Mica Sinaie. Vrem sã cuprindem si povestea satului, cum a fost el demolat de comunisti, istoria lui care nu trebuie uitatã si care este totodatã interesantã inclusiv pentru turisti. În Planul Urbanistic General vrem sã cuprindem zona pentru a o dezvolta, pentru cã este deosebit de frumoasã”, a declarat ieri, edilul sef al localitãtii Uricani.
Maximilian Gânju
