Medicii i-au dat 1% șanse de supraviețuire. Atât de grav o afectase virusul Covid-19, în iarna lui 2020. Trei luni de zile a luptat de pe un pat de spital pentru fiecare gură de oxigen. A văzut cum s-au stins lângă ea cel puțin trei semeni pe zi. Dar a continuat să lupte pentru viață.
A asistat neputincioasă la moartea fratelui ei, chiar pe patul alăturat, fără să se poată mișca. Singurul lucru pe care l-a putut face, cu mari eforturi și acela, era doar să respire. Astăzi, după doi ani, Maria Czane, directorul OJP Hunedoara, ne vorbește despre felul în care experiența aceasta i-a schimbat viața.
Cum vedeți viața, la doi ani de la cumpăna prin care ați trecut?
– Am realizat pe patul de spital că valorile materiale, oricât de mari ar fi, nu te mai ajută cu absolut nimic, odată ce te întâlnești cu o boală atât de grea. Îmi amintesc de un domn la 78 de ani, coleg de suferință cu mine, care le spunea asistentelor: „Am în bagaj 10.000 de euro, vă dau cât vreți, numai vă rog, faceți-mă bine!”.
Dar la ce folos? Cu toți banii din lume nu poți cumpăra sănătatea. În sala de ATI intrai doar cu hainele de pe tine. Atât! De atunci, scara valorilor și a principiilor mele s-a modificat radical. Așa a început transformarea și evoluția mea din interior.
În ce fel vi s-au schimbat prioritățile față de acum doi ani?
– De pildă, dacă în urmă cu doi ani visam să am o mașină grozavă, astăzi nu mă mai preocupă faptul că nu am deloc mașină. Dacă înainte îmi doream o casă mare în centrul orașului, astăzi îmi doresc un colțișor undeva la țară, cu un râu și o pădure în apropiere.
Dacă înainte mă preocupa pregătirea din timp a concediilor, acum mă preocupă grija că a trecut ziua, fără să fac o faptă bună. Pe scurt, TOTUL s-a schimbat! Caut bucuria și pacea interioară, și nu zgomotul sau opulența lumii exterioare.
Astăzi ce faptă bună ați făcut?
– Am scris câteva pagini pentru volumul ce se va numi „Viața între azi și mâine”. Va fi o carte despre recunoștință, despre puterea de a depăși obstacole și traume de neimaginat, despre puterea de a crede și voința de a reuși.
Cred că este cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru semenii mei. Să încurajez și alți oameni aflați în situații similare să lupte, să nu renunțe, să rămână în echilibru. Îmi doresc ca toată experiența mea să fie de folos și altora.
Ați apelat la psiholog?
– Am fost o singură dată, la insistențele familiei. Psihologul mi-a spus că sunt un om foarte echilibrat din punct de vedere psihic și că nu am nevoie de terapie. S-a arătat surprins, întrucât trauma mea a fost foarte mare, însă mi-a spus că echilibrul meu interior a ajutat foarte mult la refacere. Ceea ce mi-aș dori să înțeleagă și cei care citesc aceste rânduri: cheia succesului este un psihic puternic și echilibrat.
Niciodată să nu deznădăjduieșți, indiferent ce ți se întâmplă. Acesta este cel mai greu lucru de făcut. Viața este frumoasă, trebuie să să luptăm, să încercăm să o trăim la maximum, să găsim resurse și să prindem mereu curaj. Să nu ne oprim niciodată! Și să nu deznădăjduim niciodată!
Care a fost cea mai bună terapie pentru dumneavoastră?
– Fizic, cea mai reușită terapie a fost cea cu oxigen, la Clinica de Oxigenoterapie din Constanța. Însă, psihic cel mai bun terapeut a fost Dumnezeu, și împreună cu El toți oamenii pe care mi i-a trimis în viață pentru a-mi fi aproape și pentru a mă ridica atunci când deznădăjduiam din lipsa de credință. Am învățat că întotdeauna e bine să ne rugăm cu cuvinte simple, pornite din adâncul sufletului și cu toată convingerea, spunând: „Doamne, dă-mi mie ceea ce tu crezi că îmi face bine în viață, dă-mi înțelepciunea de face o faptă bună și astăzi, dă-mi sănătate și mulțumesc pentru toate câte mi le dai. Tu știi de ce mi le dai.”
Dumnezeu ne iubește prea mult pentru a ne pedepsi. Orice nenorocire ce se abate asupra noastră nu este pedeapsă, ci oportunitate de a învăța o lecție și a deveni mai buni, mai înțelepți, mai iubitori de semeni și mai curajoși.
Vă simțiți mai curajoasă?
– Am devenit mult mai curajoasă și mai determinată, am devenit mai puternică, dar nu într-atât de puternică încât să pot merge la mormântul fratelui meu… Încă nu pot să trec de poarta cimitirului…
Monika Baciu
