M ai sunt 4 mine în care minerii mai merg la lucru să scoată cărbune, iar perimetrele celorlalte au rămas spații goale, însămânțate cu iarbă. Una dintre primele mine închise la noi a fost cea de la Dâlja, iar acolo e pustiu. A rămas, însă, o parte din mina Petrila, dar și la Petrila și la Dâlja, oamenii sunt doar nostalgici după minerit.
La fosta mină Dâlja, nici monumentul închinat minerilor, acum devastat de timp și oameni, nu mai amintește că aici veneau sute de oameni, pe 3 sau 4 schimburi. Își amintesc localnicii, oameni care au casele în apropierea fostului perimetru al minei, acum un spațiu gol, vânat de câțiva întreprinzători, dar lăsat încă liber câinilor maidanezi din Colonia Petroșani.
Și toți spun că vremurile
acelea, când forfota era maximă, nu vor mai putea fi readuse la viață, cu nimic.
„Era bine. Aveau oamenii de lucru, aveam posibilități financiare mai bune ca azi. Acum, da, e liniște aici. Are un domn un gater. Atât. Și un monument lăsat în voia Domnului. Am 14 ani și 8 luni lucrați la mina asta”, spune un domn, care locuiește acolo, lângă locul în care era poarta minei și care acum e pensionar.
„Era foarte bine. Numai că asta a fost situația. Foarte rău, că toată lumea aici rea. Acum e liniște și suntem mai ceva ca în junglă. Câini, animale, mizerie, e foarte urât. Era frumos când era mina, că erau locuri de muncă pentru tineri”, mi-a spus și o femeie, care a recunoscut că greu găsești acum un loc de muncă aici, iar atunci când erau minerii, la poarta minei era gălăgie și multă forfotă, cu mașini și oameni.
Mina Dâlja a fost dată uitării, iar monumentul pe care scria cândva despre cei care și-au pierdut viața la mina asta, este scrijelit acum, cu un marker negru.
D ar speranțele…
… vin dinspre estul Văii Jiului, o altă mină închisă, dar care se vrea acum o exploatare culturală.
Aici, Consiliul Județean Hunedoara a investit bani și locul pare, uneori transformat în spațiu cultural. Dar asta nu îi face pe oameni mai optimiști.
„Ar fi ceva frumos ca să se nască ceva din cultură. Au oprit câteva clădiri, că au zis că fac ceva muzeu, cred, dacă se poate, subteran. Dar nu se poate, că s-a pus capacul la mină. Dar mineritul era bun, dar suntem conduși de afară. Am lucrat la mină. Am 23 de ani de când am ieșit la pensie de la mina Petrila”, a spus un localnic, care privea, de peste Jiul de Est, cum una
dintre clădiri avea, până de curând geamuri, în perimetrul fostei mine, iar acum au dispărut. E covins că cineva le-a luat, că erau din termopan.
Toate fostele unități miniere sunt spații goale și oficialii vorbesc despre investiții, fără niciun plan concret. Acum sunt înaintate păreri potrivit cărora, pe aceste locuri să fie montate panouri fotovoltaice. Însă oamenii sunt sceptici și cred că așa cum era Valea Jiului în vremea în care 40.000 de mineri mergeau la fiecare unitate minieră să dea cărbune, nu va fi niciodată.
„Să dea Dumnezeu să se deschidă, dar nu prea cred, că nu mai sunt oameni. Tinerii, în ziua de azi caută afară. Sunt bani ușor făcuți”, a conchis un fost miner de la Petrila, pe care l-am întrebat dacă nu cumva cultura îi va salva.
Diana Mitrache
