Avea doar 19 ani si un vis: sã se înroleze în armatã, ca aviator. Schitele lui stau mãrturie a claritãtii cu care a vãzut ideea de a fi în aviatie, însã, viata i-a rezervat cea mai atroce experientã din istoria contemporanã: deportarea în Siberia. Nu i-a iertat niciodatã pe cei care l-au chinuit si nici nu vrea sã audã de Rusia „N-are rost”, dar mi-a mãrturisit cã Dumnezeu a avut alt plan cu el.
Ernest Ulrich a fost deportat în Siberia acum mai bine de 7 decenii si jumãtate, a mâncat carne de om si din 1.700 de oameni care au plecat din gara Petrosani, închisi în custi sigilate cu sudurã, este printre cei 70 care s-au mai întors. Acolo a pierdut mai mult de 5 ani din viatã într-o experientã cumplitã, dar nu si-a pierdut optimismul si acum, în anul în care mi-a zis cã se apropie „în vitezã” de 94 de ani, mi-a acordat un interviu, în urma cãruia am înteles, la fel cum i s-a întâmplat si dumnealui, cã singura vinã a fost aceea cã era german.
Istoria nu a prezentat niciodatã adevãrul stiut doar de cei ce au fost acolo. „Din peste 1.700 de oameni, 471 dintre ai nostri au murit acolo, în fosta URSS. De ce? De ce ne-au dus pe noi? Era în 23 august 1944, asa-zisa insurectie armatã. Nu este adevãrat! Am pierdut rãzboiul si atunci era Guvernul Rãdescu si s-a hotãrât cã România este obligatã sã trimitã un milion si jumãtate de oameni pentru reconstructia URSS. Pe cine? Pe nemti, cã ei au pierdut rãzboiul. Armistitiul acesta a fost încheiat în 23 august 1944”, spune Ernest Ulrich, fost deportat în Siberia.
Sute de oameni au fost urcati în trenuri de marfã, în gara Petrosani si, cât au trãit, nu au uitat acea zi. „Au început sã ne strângã pe noi din 2 ianuarie si ne-au dus la scoala nr 1 din Petrosani, de peste tot. Acolo am stat înghesuit, fãrã bãnci, totul era scos afarã. Douã sãptãmâni am stat. Ne uitam unul la altul si plângeam. Eu as dori sã îmi cititi cartea pe care am scris-o si asa o sã vã dati seama cã un om care a trãit momente atât de grele, încât nimeni nu le poate suporta, nici în închipuire, a supravietuit. 19 zile ne-a dus cu trenul, unul lung, pe linia de descãrcat animale, adusi cu masinile rusesti. Ne-au bãgat în vagon, au sudat gãurile acelea mici, când eram înãuntru. Zeci de mii de oameni au stat în garã, pânã noi am plecat. Erau spre Bolii si, în orice caz, ultima cruce pe care am vãzut-o era la bariera veche si acolo îl zãream pe preotul ortodox cu ea în mânã. Adio!”, îsi aminteste, cu lacrimi în ochi, bãtrânul Ernest Ulrich.
Rusia i-a asteptat nemiloasã, cu ger cumplit si acolo au fost nevoiti sã reconstruiascã tara, ei a cãror vinã era doar aceea cã sunt etnici germani. Domnul Ulrich nu a uitat nimic si viata din lagãr a fost cea mai cumplitã experientã din viata lui.
Rusii, care îi credeau criminali de rãzboi initial, le-au fost, pânã la urmã, prieteni. „Când am ajuns în oras, iesea lumea la poartã si ne spunea cã suntem criminali de rãzboi. I-am iertat pe acei oameni, cã ei erau oameni buni. Pe cei care m-au deportat, nu. Ne-a deportat general Vinogradov, cu guvernul Rãdescu si pot sã spun cã ei sunt cei ce au fãcut cu noi tranzactia. Si un an de zile nu am mâncat decât ciorbã de castraveti murati, de gogonele si atât”, mai spune bãtrânul.
A mâncat carne din oamenii morti si îngropati
Dar a mâncat si carne de om, iar Ernest Ulrich ne-a povestit cum si-a dat seama de grozãvie.
„În fata mea s-a întâmplat. Interesant cã, nu stiu cum, eu eram în astfel de situatii si vedeam esentialul. Duceam 15 – 20 de morti la cimitir, zilnic, si, când am fost eu printre cei care sãpau groapa lor, am vãzut cã vine o masinã cu 4 persoane, securistii. Aud cã se certau cu cei din cimitir, zbierau unul la altul si, la un moment dat, niste împuscãturi. Ei aveau 4 porci grasi, mari, pe care i-au împuscat. Ce fãceau groparii? Dupã ce ne îngropa, nu punea vreo solutie, ci pãmânt, goi erau oamenii. Apoi îi dezgropau si fierbeau bucãti de oameni care mai erau acolo îngropati si le dãdeau la porci. Partea mai bunã din carne o pregãteau si mergeau cu ea în piatã, cã fãceau din ea plãcinte mai mari. Dar plãcinte cu varzã, cu fasole si cu carne, din semenii nostri. Nu am stiut, pânã nu mi-am dat seama. Cã gãseam o unghie de om, un deget, în plãcinte”, rememoreazã Ernest Ulrich.
Experiente cumplite au trãit toti oamenii din lagãrele sovietice si noi, cei care îi mai avem azi alãturi pe acesti oameni ar trebui sã le ascultãm povestea. Ernest Ulrich spune cã el Îi datoreazã totul lui Dumnezeu.
„În primul an, la 1 mai, s-a terminat rãzboiul. Toti eram în curte, unde se fãcea zilnic apelul. Am aruncat sepcile si eram bucurosi cã mergem acasã. Nu am mers acasã! Cã apoi, dupã ce am stat 5 ani de zile, am realizat un plan cincinal al lor. Asa cum era si la noi. Asta a fost, dar modul în care noi, lagãrul 1051 Moscova, eram, ne-a clasificat în unul dintre cele mai bune, în sensul muncii. Cine m-a salvat? Pãi, milioane de lei am cheltuit pe loto si nu am câstigat un leu. Cum am avut eu noroc? Nu! Norocul meu a fost Dumnezeu. De 4 ori am vrut sã mã sinucid, cum fãceau multi. Erau acolo si tata si o verisoarã de a mea, cã eu le-am cãrat bagajele în zãpadã, când aveam doar 19 ani, dar stiu cã L-am avut aproape pe Dumnezeu. Tinerii de acum, care sunt la vârsta pe care eu o aveam atunci, sã nu mai stie nimic de ce a fost acolo, cã ar spune cã vorbim aiurea. Nu ar crede tinerii, acum, asa povesti”, a spus bãtrânelul, pe care l-am gãsit acasã, unde locuieste singur si unde, când l-am dojenit cã încã fumeazã, mi-a spus cã nu se mai lasã acum de fumat.
Este o plãcere sã îl asculti, sã îi fii alãturi si, cei mai multi dintre noi îl vedem pe stradã. Viguros încã, cu multã poftã de viatã, încearcã sã fie optimist. Recunoaste cã alta ar fi fost viata lui, dacã ajungea, poate, în aviatie, dar si cã viata lui este un adevãrat roman, o autenticã poveste, cumplitã, petrecutã acum câteva zeci de ani.
Ernest Ulrich a scris o carte în care spune cã a pus sufletul si a ilustrat-o cu schitele lui de atunci, dar este doar o micã parte a anilor petrecuti în lagãrul sovietic, pe vremea când era doar un tânãr de liceu.
Diana Mitrache
