Timp de milenii “bune”, în anii în care nãvãlitorii din stepele asiatice încã nu apãruserã pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, spatiul în care a fost edificatã Dacia, minuscul astãzi, a fost Centrul Suprem al Hiperboreeii si al lumii.
Aici a apãrut si Mãrtisorul care, astãzi, se mai regãseste doar la români si la populatiile românesti aflate de jur-împrejurul României mici de astãzi. În urma sãpãturilor arheologice efectuate pe teritoriul a ceea ce a mai rãmas din vechea Dacie, precum si pe cel al al Ungariei, Bulgariei, Serbiei, Ucrainei, Rusiei, Croatiei, Slovaciei sau Poloniei au fost gãsite mãrtisoare cu o vechime mai mare de 8.000 de ani. Acestea se prezentau sub forma unor mici pietre de râu, vopsite în alb si rosu, care erau purtate la gât. Aceste douã culori au rãmas, de-a lungul mileniilor, un simbol al sexelor, ele fiind regãsite în snurul mãrtisorului sau al bradului de nuntã.
Mãrtisoarele, anterioare crestinismului
Anul Nou, la geto-daci, începea pe data de 1 martie, luna martie fiind, la toate popoarele latine, prima lunã a anului. Cu ocazia primei zile a lunii martie, mãrtisorul era oferit, laolaltã cu urãrile strãvechi de “bine”, “sãnãtate”, “bucurie” sau “dragoste”. În Europa de vest, debutul noului an la data de 1 ianuarie a fost adoptat abia în anul 1691, iar în tãrile “vlahe” abia dupã câteva sute de ani. Prin urmare, de aproape 300 de ani, românii sunt singura populatie europeanã care sãrbãtoreste de douã ori Anul Nou. O datã dupã calendarul oficial si international si încã o datã dupã calendarul popular si, strãvechi, cel geto-dac…
Traditia popularã
Dupã cum va fi vremea din prima zi a lui Martie, asa va fi toatã primãvara… Dar, si vara, iar cel care poartã mãrtisorul va fi sãnãtos si va avea noroc în viatã. Mãrtisorul se poartã pânã când înfloresc visinii sau trandafirii iar atunci firul rosu se lasã pe o ramurã de visin sau trandafir. În unele regiuni locuite de români mãrtisorul este purtat atâta timp cât dureazã zilele Babelor sau pânã la Florii, când este scos si agãtat de crengile unui copac. Dacã pomul va da rod, atunci si omul va avea noroc. Talismanul este aruncat apoi, în mod simbolic, dupã o zburãtoare, pentru ca purtãtorul sã devinã usor ca pasãrea. Potrivit unei alte traditii, în ziua de 1 martie, fetele trebuie sã se spele cu apã obtinutã din zãpadã, pentru a avea tenul luminos si curat. În satele din Transilvania, mãrtisorul era agãtat, cândva, si pe la porti, ferestre, în coarnele animalelor sau la toarta gãletilor, pentru a îndepãrta deochiul si spiritele rele. În alte zone ale mãrtisorul era purtat, la încheietura mâinii, toatã luna martie iar, în ultima zi, fetele îl înodau de trunchiul unui pom sau îl puneau într-un arbust de trandafir, sperând cã toate dorintele li se vor împlini.
Mãrtisorul dac
Dacii confectionau amulete din fire de lânã albã si rosie, rãsucite de 365 de ori, atât câte zile avea anul. Pe acestea erau, apoi, însirate pietricele albe si rosii sau scoici mai închise si mai deschise la culoare, în functie de zona în care trãiau. Firele albe si rosii reprezentau binele si rãul, bucuria si tristetea, nasterea si moartea, începutul si sfârsitul. Pietricelele reprezentau ziua si noaptea iar piatra rosie însemna renasterea si reluarea ciclului vietii. Mai târziu, între acestea, s-a introdus un bãnut de argint sau de aur, în functie de rangul social, acesta transformându-se, în zilele noastre, în trifoiul cu patru foi sau în cosar. Mãrtisorul era oferit de cãtre pãrinti copiilor, în dimineata zilei de 1 martie, si se purta, doar, legat la mânã. Snurul si pietricele îi apãrau, pe cei care le purtau, de boli, de deochi si de blesteme.
O legendã mai târzie
O legendã apãrutã ceva mai târziu, cea a Babei Dochia, a schimbat istoria obiceiului mãrtisorului. Se spune cã, la sfârsitul iernii, când gerul era încã în toi, Baba Dochia i-a dat fiicei sale vitrege, pe care nu o iubea, o bucatã de pânzã murdarã pe care a
trimis-o sã o spele pânã se va face albã ca zãpada. Copila a încercat dar nu a reusit si, încet-încet, a înghetat în gerul de afarã.
Atunci a apãrut un flãcãu, pe numele lui Mãrtisor, care i-a prins în piept o floare rosie si i-a spus sã nu mai plângã. Ajunsã acasã fãtuca, Baba Dochia a vãzut floarea din pieptul fetei si, crezând cã a venit primãvara, si-a luat oile si a plecat la munte.
În vârful muntelui i-a apãrut în fatã Mãrtisor care a adus cu el viscolul iar Baba Dochia a fost transformatã, împreunã cu oile ei, în stane de gheatã.
Fãrã strãmosii românilor nu exista nici mãrtisorul
Povestea “mãrtisorului” a fost preluatã de la primii locuitori ai Europei, respectiv de la cei care astãzi se numesc “români”, si de alte popoare. Inclusiv de cãtre romanii care, desi rude de sânge, i-au cotropit si furat pe daci, urmasii populatiei bãstinase din Europa. În prezent, însã, pietricele rosii si albe, snurul de lânã sau bãnutii de argint au fost înlocuiti cu tot felul de brãtãri, pandantive, brose sau coliere, mai mult sau mai putin scumpe, dar, cu toatele niste kitsch-uri. Dacã, înainte cu mai multe milenii, mãrtisorul reprezenta renasterea si credinta în puterea vietii, în prezent, acesta a ajuns un fel un fel de prilej de etalare a bogãtiei si a ierarhirei sociale.
Mircea Nistor
