Puiu, ”însotitorul pe drumul cãtre eternitate”

”S-a dus discret, fãrã sã creeze probleme, asa cum a trãit. Ne-a impresionat pe noi toti cei de aici. A cãzut la pat câteva zile, apoi si-a revenit, era vioi si cu aceeasi grijã pentru calendarele sale. Pânã într-o zi când s-a asezat singur în pat… Puiu a fost o figurã mereu prezentã, vie, în viata comunitãtii. Cu ani în urmã, în cea a orasului, apoi aici, la noi… I-am strecurat, în buzunarul de la piept, un calendar” – Doru Codrea, director Centrul de Îngrijire si Asistentã Socialã Petrila-Lonea.

Puiu, Puiu cu crucea, asa a fost cunoscut Miclea Ioan, un om de statura unul copil de 10 ani, care nu putea sã vorbeascã, dar al cãrui limbaj al semnelor si sunetelor multi au ajuns sã-l cunoascã de-a lungul anilor. Câteva generatii ale Petrilei au crescut cu Puiu, Puiu cu crucea. Era precum arigintul viu, plin de energie si cunoastea în amãnunt întreg ritualul înmormântãrilor – reguli ale Bisericii si îndatoriri ale familiilor defunctilor. Si-a câstigat existenta, nelipsind de la nici o înmormântare, pentru cã Puiu era prezent ca slujbasul disciplinat si constiincios…

Puiu si mireasa fãrã mire

3-1Când avea nevoi, te oprea pe stradã si cerea încercând sã explice prin gesturi si sunete. Îi întindeai o bancnotã sau o monedã si dacã în acea zi avea cele necesare, refuza banii si repeta si mai accentuat ceea ce dorea sã-ti transmitã. Poate un compliment, poate o supãrare… Si dacã îi vorbeai cald, îl îmbãrbãtai prieteneste, pleca linistit. Erau copii care fugeau de el pentru cã avea un mod aparte de a atrage atentia. Venea direct cãtre tine si te tinea de mânã privindu-te drept în ochi, încercând sã comunice. Era momentul când copii tipau, se smulgeau din mâna lui si fugeau. De multe ori chiar el se amuza de reactie, pentru cã rãmânea pe loc uitându-se în urma lor, iar ochii îi râdeau strengãreste.

Dar ceea ce a surprins la Puiu, lucru care ar trece neobservat la oameni fãrã vreun handicap fizic, era omenia. Fiind ”însotitorul pe drumul cãtre eternitate” – cum îl numea un bãrbat de 36 de ani, precizând cã a crezut cã Puiu a plecat si el pe acelasi drum si nu s-a mai întors, cu multi ani în urmã – , simtea durerea si îmbãrbãta, în stilul sãu, oamenii doborâti de ea.

Povestea de dragoste a doi tineri frumosi ai Petrilei era bine cunoscutã chiar si de Puiu. Cu putin timp înainte de a se cãsãtori, bãiatul a murit într-un accident de minã… În acele momente de durere, de ”soartã nedreaptã”, Puiu a luat-o în brate pe Mirela, mireasa rãmasã fãrã mire, si a tinut-o strâns timp de clipe bune încât a impresionat toatã acea multime prezentã. Chipul lui Puiu exprima o profundã compasiune, era un chip care plângea fãrã lacrimi…

Redescoperit, dupã 10 ani, de Mondo TV

În anul 1999, Puiu a dispãrut. Multi au crezut cã a cãzut la pat bolnav, sau mai rãu, a murit. L-am descoperit în 2010, la Centrul de Îngrijire si Asistentã a persoanelor adulte cu dizabilitãti de la Petrila, cunoscut sub denumirea de cãminul de bãtrâni Lonea, denumire improprie pentru cã aici sunt si tineri.

Puiu si-a pierdut tatãl în 1962, în anul 1998 si-a pierdut si fratele, iar în iunie 1999 l-a pãrãsit pentru totdeauna si mama, cea care-l îngrijea. Curatorul lui Puiu nu l-a lãsat. A fãcut demersurile necesare si douã luni mai târziu, acesta avea o nouã casã, la Lonea…

3-2Pe atunci, Mondo TV realiza o emisiune, ”Viata, ca o provocare”, iar Cãminul din Lonea era/este un izvor incredibil de povesti de viatã. Puiu, vãzând camera de filmat, a dispãrut pentru ca sã reaparã îmbrãcat ”de oras”, prospãt barberit. Graba cu care s-a pregãtit pentru filmare a lãsat urme de tãieturi pe fata sa, acoperite cu bucãti mici de ziar pentru a opri sângerarea. Îsi luase si colectia de calendare de buzunar.

N-am înteles ce vroia sã spunã, dar i-am vorbit îndelung povestind momente din viatã, când el era o prezentã permanentã a urbei. Fireste, mã tinea strâns de mânã. Chiar

m-am bucurat sã-l regãsesc… Am aflat cã Puiu si-a pierdut tatãl în 1962, în anul 1998 si-a pierdut si fratele, iar în iunie 1999 l-a pãrãrsit pentru totdeauna si mama, cea care-l îngrijea. Curatorul lui Puiu nu l-a lãsat. A fãcut demersurile necesare si douã luni mai târziu, acesta avea o nouã casã, la Lonea…

A murit discret, cum a trãit… si cu caledarul la piept

Luna trecutã am aflat cã Puiu – Miclea Ioan – a murit discret, frumos, asa cum a trãit. Doru Codrea, directorul Centrului de Îngrijire si Asistentã Socialã, ne-a povestit ultimele momente din viata sa.

”Puiu era nãzdrãvanul nostru, în sensul cã era activ, în permanentã miscare. De ani de zile colectiona calendare. Când veneam la serviciu dimineata si uitam cumva sã-i duc calendarul în acea zi, Puiu venea în biroul meu. Era rãsfãtatul fetelor de aici, era plãcut si tonic. Nu a avut probleme cât a stat la noi, cel putin din 2006, de când am venit eu aici. Puiu avea un nepot care îi plãtea cotizatia si care îl vizita mereu. Cât despre calendarele sale, devenise si pentru mine o grijã, sã nu cumva sã nu am, drept pentru care pe unde mã duceam ceream pentru Puiu. Într-atât de cunoascutã devenise pasiunea lui si grija mea încât mi se ofereau: ”ia, pentru Puiu, sã ai!”. Avea un suflet frumos. Desi era mic de staturã, ajuta pe cei mai în vârstã si mai neputinciosi. Cel putin pe tanti Onus, cunoscuta frizeritã de pe vremuri, acum de 92 de ani, o lua de mânã de fiecare datã pentru a o ajuta sã meargã la masã. Si multe au fost gesturile lui de acest gen. Ne anunta când simtea un pericol, tipa si se agita pânã ne duceam pentru a rezolva problema, dupã care se linistea. În ultima vreme cãdea destul de des… S-a dus discret, fãrã sã creeze probleme, asa cum a trãit. Ne-a impresionat pe noi toti cei de aici. A cãzut la pat câteva zile, apoi si-a revenit, era vioi si cu aceeasi grijã pentru calendarele sale. Pânã într-o zi când s-a asezat singur în pat… Aveam aici, la Centru, un parastas, si în timp ce pãrintele Flavius slujea, s-a stins. Am mers repede cu pãrintele si i-a fãcut fãcut slujba necesarã în asemenea momente. Trupul parcã i se alungise, pãrea mult mai înalt, iar chipul era relaxat si senin… A fost în data de 18 iulie 2013, la 79 de ani. De înmormântare s-a ocupat falilia lui. Puiu a fost o figurã mereu prezentã, vie, în viata comunitãtii. Cu ani în urmã, în cea a orasului, apoi aici, la noi… I-am strecurat, în buzunarul de la piept, un calendar” – a povestit Doru Codrea, omul care este ”balsam pe suflet” cum spun bunicii si tinerii de la Centrul Social din Petrila-Lonea.

Puiu nu a mâncat niciodatã ciorbã, nu-i plãcea. Când era întrebat dacã doreste o cafea,

acesta arãta spre inimã si întorcea spatele, iar când i se oferea o tuicã scutura puternic din cap în semn de refuz hotãrât… ”Puiu, Puiu care duce crucea” face parte din istoria Petrilei.

Ileana Firtulescu

19 comentarii la „Puiu, ”însotitorul pe drumul cãtre eternitate”

  • 12 august 2013 la 08:20
    Permalink

    Am plans citind aceste randuri. Ce om bun, ce suflet curat, asa cum era… e emotionant… Avem de 1000 ori mai multe pacate c acest om, care a trait simplu…

    Răspunde
  • 12 august 2013 la 22:11
    Permalink

    Da Coana, fain articolu si emotionant. Felicitari

    Răspunde
  • 13 august 2013 la 00:54
    Permalink

    Fiecare oras,fiecare comunitate are..micile ei ciudatenii…sau marile suflete! Petrila cu Puiu-D-zeu sa-l odihneasca! Noi cei din Vulcan cu…MUTU!!

    Răspunde
  • 13 august 2013 la 01:14
    Permalink

    Sint plecat din Petrosani din 1995, dar mi-l amintesc bine pe Puiu… O figura ce nu poate fi uitata…

    Răspunde
  • 13 august 2013 la 14:15
    Permalink

    desi am plecat din Petrosani in 1985, de ce ani au trecut, mi-l amintesc pe Puiu ducand cruci, in fata cortegiilor funerare, cu sapca lui cu urechi legata solid sub barbie si cu figura-i impasibila…

    Răspunde
  • 15 august 2013 la 19:07
    Permalink

    …sigur ca imi aduc amintr de Puiu …insotitorul pe drumul spree Eternitate, mai mult ,au fost nenumarate evenimente triste in Petrosani,in perioada aceea si Puiu era omniprezent .Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l puna in locul cu verdeata,
    acolo unde pe atitea i-a insotit . Cred ca imi aduce aminte de cea mai frumoasa parte a vietii mele,perioada Petrosani (80 – 92)

    Răspunde
  • 5 decembrie 2013 la 21:01
    Permalink

    Foarte frumos… si eu imi amintesc de el ,, Puiu care duce crucea,, odihneasca-se in pace.

    Răspunde
  • 6 decembrie 2013 la 00:47
    Permalink

    Frumos articol ‘Dumnezeu sa-l odihneaza’

    Răspunde
    • 7 decembrie 2013 la 08:53
      Permalink

      Dumnezeu sa-l odihneasca ! Frumos articol .

      Răspunde
  • 6 decembrie 2013 la 11:57
    Permalink

    Emotionant; cât? „urm?” poate l?sa un om ce în aparen?? este neînsemnat! Dac? deja în inima si mintea petrilenilor, Puiu a ramas ca o pilda se pare ca reusit s? invinga pe multi care se cred normali, daca nu chiar superiori. Oamenii alesi de D-zeu traiesc si pleaca dintre noi asa cum au „venit”: discret, ne?tiu?i. S?-?i fie ??râna u?oar? Puiule! Plec?ciune în fa?a autorului articolului!

    Răspunde
  • 6 decembrie 2013 la 13:03
    Permalink

    nu avem cum sa al uitam….cand eram mici…fugeam de el….cand am crescut…am ancercat sa al antelegem….eu,personal,am un infinit respect ptr oamenii ca el…sa se odihneasca an pace,,,,

    Răspunde
  • 7 decembrie 2013 la 12:28
    Permalink

    Si eu l-am cunoscut pe Puiu… Era mereu prin oras, fie ca era o inmormantare, fie ca era sarbatoare, fie vara, fie iarna… Aparea in fiecare an la noi la usa, pe 1 ianuarie, probabil ca sa ne spuna „La multi ani!” Iar noi ii dadeam la pachetel prajituri la plecare.
    Copii fiind, ne era teama de el, dar ne si amuza. Baietii cand il vedeau venind, se urcau in copac, iar cand Puiu trecea pe sub copac, incepeau sa-l strige: „Puiu! Puiu!”. Iar el se oprea si incepea sa se uite de jur-imprejur invartindu-se pe loc, fara sa renunte sa-i gaseasca pe cei care ii strigau numele… Doar in sus nu se uita, iar noi ne amuzam, ascunsi fiind.
    Toti copiii il stiau, si adultii deopotriva. Aducea fie zambete, fie frica, fie tristete, sentimente amestecate pe care putini oameni in viata au harul sa ti le dea. Tocmai de aceea a ramas viu in amintirea atator oameni.
    Cand a disparut din Petrosani, am crezut ca a plecat in nefiinta… Mai tarziu, intreband de el, am aflat ca este la un azil.
    Ma bucur ca a avut o viata lunga si buna.
    Fiind atat de implicat in viata comunitatii mai ales in momentele grele ale inmormantarilor, cred ca si-a acceptat sfarsitul cu seninatate.
    Sa se odihneasca in pace!

    Răspunde
  • 7 decembrie 2013 la 12:54
    Permalink

    Revin cu a doua postare. Vad ca subiectul acesta m-a atins si m-a facut sa vars cateva lacrimi.

    Stiu de la Tatal meu (Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-i aiba sufletul in grija) ca Puiu vorbea in tineretea lui.
    Intr-una din zilele tineretii lui, Puiu a incercat sa se apropie de o fata si a salutat-o, iar aceasta s-a speriat si a fugit de el, fiind imediat lovita de o masina in strada, in fata lui. Puiu, din cauza socului, nu a mai vorbit niciodata…
    Cred ca a trecut prin multe Puiu, iar asta ii dadea intelepciunea de a sti ca e greu sa alini pe cineva care a pierdut un om drag in fata mortii… Puiu incerca sa ofere un dram de alinare, chiar si prin simplul fapt de a fi acolo la inmormantare.

    Răspunde
  • 6 aprilie 2014 la 07:17
    Permalink

    Felicitari pentru articol si Dumnezeu sa-l odihneasca

    Răspunde
  • 14 august 2014 la 16:07
    Permalink

    Sunt de mult timp plecata din Valea Jiului, dar imi amintesc clar acest copil adult care solemn purta crucile pe utimul drum al celor plecati dintre noi.

    Imi inspira citeodata teama dar mai mult ma impresiona privirea lui blajina si oarecum resemnata.

    Multumesc pentru frumosul articol care a dezvaluit despre Puiu mai mult decit eu am aflat vreodata locuid acolo.

    Odihnestete in pace suflet frumos.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.