Contradictiile din hotãrârile judecãtoresti nasc sentimente de nedreptate si lungesc procesele de pe rolul judecãtoriei pe timp de ani si ani. Un amãrât de partaj – patru ani si nu e gata!
Ce ti-e si cu justitia românescã… Desi se bazeazã pe principii sãnãtoase, ale dreptului roman, pe lângã altele de ramurã si institutionale de drept, cu logica juridicã e mai greu de înteles de cãtre cei împricinati. Uneori pare a nu existã o logicã, dupã cum afirmã unii judecãtori precizând cã dreptul în sine este doar un sistem de norme.
Asa se face cã nu mai întelegi nimic cum e cu dreptatea împãrtitã oamenilor în sãlile de judecatã, dacã dreptate se poate numi o decizie judecãtoreascã. Cu litera legii parcã mai întelegim dar cu spiritul e mai greu…
Pârât tratat ca atare
Rãsfoind hotãrâri ale judecãtorilor, stai si te minunezi! Este si cazul unei familii – sot, sotie – divortati rapid prin anul 2008. Dupã vreo doi ani acestia s-au gândit sã-si împartã bunurile si pentru cã nu cãdeau de acord au apelat la justitie si de vreo patru ani îsi tot împart bunuri – un apartament, un garaj, o masinã si un teren de 72 mp -, iar judecãtorul pare ”înnebunit” de ceririle acestora. Aflati în sala de judecatã am sesizat o situatie de râsu-plânsu. În cauzã era un sef de schimb, cu o vechime de vreo 17 ani la mina Paroseni, Constantin V. din Vulcan, sotul pârât, si Maria G., cu vechime considerabilã la Termoficare, sotia reclamantã. Pârâtului nu i s-au prea permis multe, pentru cã din felul cum a fost tratat a pãrut a fi chiar un pârât de om, desi ”în fata legii suntem egali”. Dar poate fi si un tertip al judecãtorului pentru a afla afurisitul de adevãr.
Este al nostru, dar plãtesti tu!
Si cum logica în justitie este ciudatã, sentita datã de judecãtor este la fel de ciudatã. Un credit de vreo 240 de milioane de lei vechi, contractat de la o bancã, pe vremea când încã cei doi împricinati erau sot si sotie nu este recunoscut de judecãtor ca fiind ”bun comun” pentru cã ”notiunea de bun nu cuprinde si notiunea de obligatie” si cã ”pârâtul nu a dovedit cã împrumutul contractat s-a fãcut pentru îndeplinirea nevoilor obisnuite familiei, având astfel caracterul unei obligatii comune, ci s-a demonstrat contrariul fiind întemeiate astfel sustinerile reclamantei potrivit cãrora cu banii obtinuti din împrumut s-a cumpãrat autoturismul (…) În consecintã, instanta apreciazã cã datoria contractatã de pârât (când încã era cãsãtorit cu reclamanta, dar a rãmas cu ratele dupã divort – n.n.), nu poate fi o datorie comunã a fostilor soti”. Îti vine sã te scarpini invers!
Adicã sotul si-a cumpãrat masinã când încã avea sotie, care masinã nu era ”nevoie a familiei”? Deci masina nu se mai împarte cu sotia, iar pârâtul sã facã bine sã si-o plãteascã? Ba se împarte, zic toti ceilalti, din momemnt ce acelasi judecãtor scrie negru pe alb cã autoturismul e bun comun si îl bagã la partaj si îl si atribuie în lotul II de bunuri, uneia dintre pãrti.
Si cu credit si cu sultã si alt recurs
Doar cã din aceastã formulare a magistratului sotul rãmâne cu paguba, adicã plãteste singur rata la bancã pentru creditul de 240 milioane lei plus dobânzi, si conform hotãrârii judecãtorului mai plãteste si vreo 280 milioane vechi sultã, diferenta dintre bunurile care nu au putut fi ”tãiate” în douã conform legii, care spune cã indiferent care dintre soti cumpãrã bunuri în timpul cãsãtoriei, chiar dacã unul are venituri considerabile si altul deloc, la împãrtealã se face jumi-juma. De aici si sentimentul de nedreptate fatã de pârât, care s-a nãscut în acest proces, si ca urmare si sirul lung de contestatii/recursuri.
Procesul de partaj dureazã de vreo patru ani si încã va mai dura datoritã lipsei de acuratete a deciziilor instantei. O fi justitia un sistem de norme, dar probabil treaba judecãtorilor este sã stie exact cum sã le îmbine/aplice ca lucrurile sã fie clare, logice, dar mai ales sã nu se contrazicã de la un pasaj la altul al motivatiei.
Ileana Firtulescu
