Te-apuca fandacsia cand vezi ce vanzaleala e in politica din aceasta perioada. Parca au turbat toti. Uite-asa te obliga sa te gandesti iar la Caragiale. Tot e anul lui si bine am facut ca
i-am dedicat un an de comemorare. Ce-o fi fost in capul omului acesta, de le-a prevazut el pe toate? Acum, sub zodia alegerilor locale si parlamentare, Caragiale e viu, e dintre noi, e pentru noi.
Iata, amintiti-va de acel Farfuridi: „sincer si onest”, de fapt un prost fara pereche, care credea sincer ceea ce spunea. El isi incepe cuvantarea de la „1821, fix”, trecand prin toate etapele ridicolului si terminand cu monumentala expresie „ori sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. Nu cumva, zilele astea, am auzit ceva despre oaresce revizuire a Constitutiei? Mai, sa fie! Pai asta cu revizuirea o scria Caragiale in 1884. E clar ca nu s-a schimbat nimic…
Comparand – peste timp – oameni si fapte, se pare ca genialul Caragiale a proiectat o viziune aproape apocaliptica asupra societatii noastre romanesti, in preajma alegerilor. Teahul lui Caragiale este si ramane si astazi, mai actual decat oricand. Avem aceiasi Tipatesti, Trahanachi, aceleasi Zoitici, aceiasi Catavenci, Dandanachi, Farfurizi, pseudointelectuali care se bat pentru ciolan, fonfi si agramati, corupti moral, pana-n maduva oaselor. Exceptii sunt putine. Daca li se pun in pericol interesele, partidele se unesc sub „aceleasi scene inaltatoare”, imbratisandu-se, pupandu-se pe bot. Toate acestea ascund o lipsa casa de principii – Ii vedem si astazi in adunari (vezi circurile din Congresele PC, PNL, PSD si apoi USL) in piata publica, la televizor, debitandu-si incoerenta logica a ideilor, pentru a-si atinge scopurile.
Parca, cel putin dupa ’89 incoace, s-au inmultit, caracterul lor s-a pervertit in asa hal, incat impresia e ca lor li se cuvine totul. S-au imbogatit fara rusine, isi lasa nevestele pentru altele mai tinere, au amante, iahturi, masini de lux, la care un adevarat capitalist din tarile occidentale nici nu viseaza, isi petrec concediile prin locuri exotice, „trai neneaco”, pe banii statului…
… Tare a fost acest vesnic Caragiale! Desi, la un moment dat, in viata lui, a comis-o si el, rostind o cuvantare – pamflet, stil Rica Venturiano, amenintandu-si „seful” ca ar vrea si el un os de ros. Pentru savoarea textului (desi cred ca a vorbit in bascalie!) il reproduc: „Sefule, de cand ai rasarit pe firmamentul vietii mele, ca un luceafar plin de lumina si democratie, am fost cuprins de forta turbata de a fi deputat. Nu pot trai fara deputatie. Nu poti fi ingrat si primeste-ma printre aceia care au norocul sa fie incalziti si parliti de razele tale arzatoare, soarele vietii mele! Sa nu ma tratarisesti cu refuz, ca ma nenorocesti! Al matale, cu dulce, Caragiale”
Nu vi se pare cunoscut acest limbaj pupincuristic?
Ma veti intreba ce putem face noi, poporul? Va raspund. Cam nimic. Fiindca, tot Caragiale scria: „Noi, romanii suntem o lume in care, daca nu se face ori nu se gandeste prea mult, ne putem mandri ca cel putin se discuta, foarte mult.”
V-ati prins? Al dracu’, nea Iancu…
Mircea BUJORESCU
