Evenimentul care a însufletit din nou Petrila, respectiv conferirea titlului de Cetãten de Onoare al orasului compozitorului, dirijorului si profesorului Ludovic Bacs, nãscut la Petrila în 1930, a stârnit amintiri multe, dar si mândria de-al sti al nostru.
Cu ocazia manifestãrii publice, ce a avut loc în urmã cu circa douã sãptãmâni, marele dirijor a primit si un alt titlu din partea Asociatiei Pensionarilor din Petrila, respectiv cel de Pensionar de frunte. Presedintele Asociatiei, Martin Borsa, ne-a mãrturisit cã a fost coleg cu maestrul Bacs.
Vioara pe post de sanie si hopul din derdelus
”Luam amândoi lectii de vioarã, eram în clasele primare. El era cu trei ani mai mare ca mine, dar si mai avansat la vioarã.
Tatãl lui Ludovic Bacs a fost maistru la mina Petrila, iar tatãl meu i-a fost subaltern. A fost relativ scurtã perioada cât am fost colegi de vioarã. Si vã spun si de ce.
Unchiul meu îmi dãruise vioara, iar cutia instrumentului era fãcutã din lemn ceva mai subtitre. Asa era atunci. Într-o zi de iarnã, când veneam de la ore, în dreptul casei scriitorului Ion D. Sîrbu era un derdelus si copil fiind, nu m-am putut abtine. Am pus cutia cu vioara jos, mi-am luat elan si m-am dat cãlare pe ea. Doar cã am avut ghinionul sã-mi iese în cale o denivelare, un hop. Si la aterizare am spart cutia si vioara. Am mers hoteste acasã si am ascuns-o pe dulap. A fost bine douã zile, dar a treia trebuia sã merg iar la orele de vioarã, dar am fugit de acasã. Ai mei m-au gãsit si au încercat sã mã convingã cã trebuie sã contnui, dar eu – nu si nu. Au continuat convingerea si cu vreo douã palme, moment în care le-am spus cã nu merg pentru cã am spart vioara. Sigur cã a urmat o bumbãcealã serioasã. Unchiul meu, ca sã mã scape, a spus cã o reparã, el fiind un foarte bun lucrãtor în lemn. Dar cariera mea de violonist se încheiase o datã cu acea zi de iarnã, pe derdelusul din fata casei lui Sîrbu”- spune, cu umor, petrileanul Martin Borsa.
Locul de întâlnire al petrilenilor era/este Restaurantul Muresul de pe Lipsacani
Martin Borsa povesteste cã desi fostul coleg de vioarã Ludovic Bacs plecase în Capitalã si devenise între timp dirijirul Orghestrei Nationale a Radiodifuziunii Române, legãtura cu Petrila si Valea Jiului a existat întotdeauna. Locul de întâlnire era restaurantul Muresul, de pe Lipscani.
”La vioarã nu am mai cântat cã nu mai aveam, dar muzicã am fãcut. Am continuat în corul Bisericii, apoi acesta a devenit corul Clubului Petrila, iar membrii corului jucau în operete, vestite la vremea aceea în toatã tara. Cadre didactice, ingineri, oameni simpli cu talent fãceau parte din distributii. Într-una am jucat si eu, în ”Vânt de libertate”.
Artistii de aici au evoluat si la televiziune. Când mergeam grupuri de câte 4-6 petrileni, ne întâlneam cu Ludovic la Restaurantul Muresul de pe Lipscani. Acolo era locul de întâlnire cu cei din Valea Jiului. Venea la o cinã, la un vin, cu petrilenii lui. O datã ne-am trezit noi, patru colegi sã mergem la un concert la Sala Radio, dar nu mai erau bilete. Desi era dirijorul orchestrei radio, Bacs ne-a adus patru bilete cu precizarea cã face cinste cu spectacolul si cã am face bine sã ne hotãrâm mai din timp când vrem sã ne culturalizãm, apoi ne-a aruncat peste umãr‚ disearã, la Muresul!. Au fost întâlniri si contacte permanente cu el” – a declarat Borsa.
De precizat cã, la Petrila, compozitorul si dirijorul Ludovic Bacs s-a simtit ca fiind parte din acest colt de lume. La Casa memorialã Ion D. Sârbu, vestitul muzician a primit si cetãtenia de onoare a Coloniei Literare Petrila, dar si o bucãticã de pãmânt din curtea
scriitorului, apoi a fãcut rugãciuni/Scrisori cãtre Dumnezeu, în versuri, prin lampioanele care s-au ridicat cãtre înalt din curtea minei Petrila. ”S-a simtit ca acasã” – a precizat seful pensionarilor de la Petrila.
Ileana Firtulescu
