Stiti ce este un „metaphone”? Nimeni nu stie, pentru cã este unic în lume, dar vor afla toti cei care se vor trece prin Oignies, orãsel din bazinul minier din Nord-Pas-de-Calais din Franta. Un fel de Valea Jiului din România.
De acelasi autor O lunã în Tailanda si în Franta Croatia în UE: Europa îsi atârnã de gît o salbã de coral, De ce pleacã medicii si un nou brand de tarã „Metaphone”-ul este o imensã clãdire-instrument-muzical, o salã de spectacole care produce ea însãsi muzicã: este cãptusitã cu o carapace sonorã din plãci din materiale diverse, iar în peretii exteriori si în bolti sunt încastrate diverse corpuri de instrumente – orgã, percutii, xilofoane – legate la un sistem central de megafoane.
Un ovni arhitectural si muzical, care poate adãposti concerte si spectacole ca o salã clasicã cu o mie de locuri, dar care respirã si singur, producînd muzicã precum o orchestrã. Locul unde este creat acest metafon îl face de fapt sã fie exceptional. Excrescentã culturalã a zonei (post)industriale, timpan al pãmântului, corzi vocale ale galeriilor subterane: acest instrument de muzicã urbanã a fost conceput de designerul – arhitect de sunete Louis Dandrel ca parte a proiectului de conversie a unui fost sit minier al Frantei. 
Clasat astãzi Monument Istoric si înscris în patrimoniul mondial al UNESCO ca „peisaj cultural evolutiv”, situl „9-9bis” apartine fostului bazin minier din Nord-Pas-de-Calais, care, înfloritor prin exploatarea cãrbunelui în anii 30, a fost închis definitiv de francezi în 1990. Si reconvertit. 23 de ani mai tîrziu zona nu e un desert postindustrial, clãdirile n-au fost rase de pe fata pãmîntului ca o plagã rusinoasã, ci integrate identitãtii în evolutie a locului. 3 zile de concerte de muzicã experimentalã, actualã, dar si de fanfarã (o traditie în regiunea de nord a Frantei) si prima operã muzicalã creatã pentru „metafon” dau viatã în aceastã varã localitãtii Oignies, aflatã la 25 de km sud de Lille si la 20 de km de Lens, într-o zonã, în logica trecutului, de somaj si dezafectare economicã. Metafonul e însã un plãmîn nou: în locul minerilor care altãdatã scobeau pãmîntul, noii coloni vor fi turistii si artistii invitati sã experimenteze, compunã, creeze în ateliere si rezidente de creatie muzicalã prin care urbea îsi dã siesi o nouã sansã. Dãrîmare. Decapare. Plantare Zona e un fel de Valea Jiului, orãselul metafonului este un fel de Petrila. Patrimoniul industrial minier de la Petrila n-a fost încã ras de pe fata pãmîntului. Asta înseamnã cã îsi poate gãsi încã „metafonul” sãu. Cã nu e prea tîrziu, asa cum s-a întîmplat în alte locuri din România, la Iasi, de pildã, unde din situri industriale generoase precum CUG (combinatul de utilaj greu) sau Nicolina (fabrica de utilaje), sub presiunea potentialului imbiliar, n-a mai rãmas nimic:
devalizate si lichidate sistematic, în locul lor a rãsãrit, în cel mai bun caz pentru comunitate, o halã de supermarket. Desi în 2002 se pare cã figura pe lista monumentelor istorice ale directiei locale de specialitate, Turnul de apã, cu o istorie de 120 de ani, din incinta fostei fabrici Nicolina, a fost pur si simplu dãrîmat la începutul anului 2013. Conversia unui sit costã bani, de ordinul milioanelor de euro. Pînã la banii publici (inclusiv europeni) necesari unei conversiuni de o asemenea complexitate, e nevoie în amonte de interes, de idei, si concret, de studii de (pre)fezabilitate. Culmea este cã, în cazul Petrila, ele deja existã. În mai a avut loc la Petrila a doua parte a programului „Petrila. Patrimoniul industrial ca sursã de regenerare urbanã. Atelier româno-francez de arhitecturã”. Organizat de artistul Ion Barbu prin Fundatia
culturalã Conditia Românã si arhitectii Cristina Sucalã prin ADERF (Asociatia Studentilor si Doctoranzilor din Franta), Ilinca Paun si Ina Stoian prin UAUIM (Universitatea de Arhitecturã si Urbanism Ion Mincu) si Dragos Dascãlu de la Facultatea de Arhitectura Cluj, proiectul a fost finantat partial de Ordinul Arhiectilor si de Uniunea Arhitectilor din România, în parteneriat cu autoritãtile locale. Studenti la arhitecturã, profesori, arhitecti, peisagisti si sociologi din Franta si din România s-au întîlnit la Petrila în douã etape, în 2012 si 2013, pentru a identifica structurile cu
valoare patrimonialã si pentru a cãuta solutii adaptate pentru ca aceastã parte a sitului minier sã poatã fi pãstratã, securizatã si convertitã în mod functional. Ce vor de fapt sã evite viitorii arhitecti si profesorii lor? Stergerea definitivã a identitãtii locului, îngroparea trecutului industrial care, regenerat inteligent, poate deveni, pe termen lung, sursã de activitate economicã. Asadar, dãrîmãm tot sau imaginãm cã „hala de
steril” poate deveni o
fabricã de materiale de constructii? Deocamdatã, cu bani dela Banca mondialã si la cerintele Uniunii Europene, statul român s-a angajat sã închidã minele nerentabile si sã reabiliteze situl din punctul de vedere al impactului în mediu. Solutia tehnicã, care rezolvã problemele de securitate fizicã si chimicã a terenului si a mediului, este cea de demolare a structurilor existente, decaparea solului la o adîncime de doi metri si replantarea unui strat vegetal. (costurile acestei operatiuni si detalii se pot vedea pe site-ul ministerului economiei, ump.minind.ro: „Proiectul Închiderea Minelor, Refacerea Mediului si Regenerare Socio-Economicã (Minerit II), în valoare de 120 milioane USD, este finantat prin împrumtul BIRD 4759 RO aprobat prin legea nr. 167/2005 si se extinde pe o perioada de 5 ani”). Cristina Sucalã, arhitect care lucreazã în Franta, presedintã pînã de curînd a ADERF, spune cã situl minier de la Petrila are o frumusete aparte:„S-au conservat clãdiri si structuri care sunt vestigii ale unei arhitecturi industriale foarte frumoase. E cazul putului construit în 1930, cu o adîncime de 600 de metri, cu o balustradã intactã, o constructie încãrcatã de viata a generatii de mineri care au colonizat zona începînd cu 1865.” Plecînd de la ceea ce au vãzut pe loc, printre cîinii maidanezi – astãzi paznici ai locurilor, si dupã ce au stat de vorbã cu localnici si fosti mineri, studentii participanti la ateliere au imaginat numeroase proiecte autosustenabile economic care sã încurajeze autoantreprenoriatul local si aproprierea locurilor de cãtre petrileni. Tinerii s-au gîndit cã centrul civic al orasului Petrila (care nu are propriu-zis un centru) s-ar putea foarte bine reamenaja, cu toate utilitãtile sale – primãrie, postã, bancã etc, în clãdirile restaurate ale sitului minier, recuperîndu-se functional si creativ arhitectura industrialã de sfîrsit de secol XIX si în acelasi timp locul geometric a ceea ce a fost cândva inima Petrilei. O parte din clãdiri ar putea fi investite de localnicii cu spirit întreprinzãtor pentru a dezvolta aici o fabricã de materiale de constructii, dincolo una de artizanat. Printre idei se aflã chiar si constructia unei hidrocentrale. Participantii la atelierul de industrii creative au imaginat punerea în practicã a unui „muzeu difuz” al vietii cotidiene a minerului care ar include coloniile si ansamblurile de locuit interbelice si din anii 50, fostele sãli si cazinouri ale muncitorilor si functionarilor, etc. Obiectele de infrastructurã, precum podurile rulante din
exterior sau putul cu skip ar putea fi pãstrate ca sculpturi cu valoare memorialã. Muzeul, în faza finalã, ar fi articulat cu sãli de conferinte, centru de cercetare si arhiva mineritului, ceea ce va putea atrage fonduri si granturi de cercetare. De asemenea, în clãdirile „salvate”, restaurate si securizate, locuitorii vor putea, în schimbul plãtii utilitãtilor, desfãsura diverse activitãti ale comunitãtii, precum nunti, petreceri locale, dar si expozitii sau proiectii de film. Colonia Rîsa-Plînsa La rîndul sãu, artistul petrilean Ion Barbu – care s-a investit, cu spirit, în proiectul de salvare a Petrilei, imagineazã situl minier convertit într-un vast muzeu antropologic, functional si ludic în acelasi timp. Într-o varã, da, m-as duce la Petrila ca sã vãd sau sã vizitez : Galeria Mondialã a Caricaturii Negre – colectie de desene umoristice despre umorul subteran; Colonia Rîsa-Plînsa – un spatiu artistic virtual, al primelor asezãri mineresti; Diaporama Mineriadelor – o asumare ludicã a istoriei recente; Centrul Contemporan de Teatru, Muzicã si Film în spatiul care adãpostea casa cazanelor si a compresoarelor; ”Casei Epocii de Aur” – constructia unei case de colonie chiar în incinta Minei Petrila, echipatã de la A la Z cu recuzita ‘’Epocii de Aur’’; restaurantul ‘’Abataj Camera Str. 5’’ si barul ‘’Abataj Frontal Str. 3’’… (alte proiecte si idei pot fi gãsite la http://www.colonialiterarapetrila.ro/amintiri.htm , http://petrilafeeria.tripod.com/ ) Se cautã, asadar, un „metafon” pentru Petrila. O utopie? Nu chiar… Primul pas ar fi depunerea unei cereri la Ministerul Culturii pentru ca situl de la Petrila sã fie clasat de urgentã „sit de patrimoniu”. Aceastã clasare ar împiedica solutia radicalã actualã, respectiv dãrîmarea sa. În sfîrsit s-ar putea afirma, în România: nu e prea tîrziu. http://adevarul.ro/news/societate/un-metaphone-petrila 1_51fa5d41c7b855ff5695f777/index.html
Aparut in Dilema veche, nr. 493, 25-31 iulie 2013
Cristina Hermeziu
