Sunt de-a dreptul bulversat. Am anuntat de-a lungul anilor în presã, cu pãrere de rãu, multe momente triste legate de decesul unor oameni din lumea sportului, dar m-am gândit cã existã si nemuritori. Cristian Topescu pãrea a fi unul dintre ei.
Traseul meu jurnalistic este legat sutã la sutã de acest mare personaj, de a cãrui voce m-am îndrãgostit la Campionatul Mondial din Anglia (1966), pe vremea când eram elev de scoalã generalã. A fost imboldul pentru care mi-am dorit sã fac ceea ce face el. 20 de ani mai târziu, în iunie 1986, aveam sã fiu alãturi de el la microfonul unui meci Jiul-Steaua, când a fost adusã la Petrosani Cupa Campionilor Europeni. Ce îsi putea dori mai mult pustiul din ’66? Anii ce au urmat ne-au mai adus împreunã de câteva ori. Despre ce fel de om a fost, au scris altii mult mai bine. Eu nu pot sã spun la acest moment doar cã fãrã el, traseul meu profesional ar fi fost cu totul altul. Regrete, tristete, pãrere de rãu, ce sã mai spun? Lacrimi si durere, maestre si adio, Cristian Topescu!
GENU TUTU
