Timpul a stat în loc într-o comunã hunedoreanã din „Tinutul Pãdurenilor”, în care abia dacã mai numeri 130 de suflete, toate obosite de atâta uitare si singurãtate. Bãtrânii locului spun despre comuna Bãtrâna cã este raiul pe pãmânt, dar pânã sã ajungi la el, trebuie sã treci prin iad. În trei din cele patru sate ale asezãrii nu existã electricitate, apã curentã sau alte „minuni” ale lumii moderne. Oamenii trãiesc ca la începuturi, la lumina felinarului povestindu-si între ei amarul, la gura sobei.
Comuna Bãtrâna aflatã chiar la granita judetului Hunedoara cu Timis, este o asezare strãveche, care dateazã încã din perioada neoliticã. Este situatã în zona dealurilor înalte ale Muntilor „Poiana Ruscã”, la o altitudine de 960 m, înconjuratã de pãduri si separatã de satele din jur prin vãi adânci.
Numele i-a fost dat de o veche legendã, care spune cã un bãtrân vânãtor a fost prins braconând prin munti iar „jãndarmii” l-au lãsat nepedepsit dupã ce bãstinasul le-a despãrtit, în minte, Transilvania de Banat fãrã sã treacã vreun curs de apã. Multumiti „jãndarmii” cã au o „hartã” a zonei, i-au spus vânãtorului: „acum poti sã te duci la bãtrâna ta” si satul asa s-a numit de atunci. Legãtura cu lumea a putinilor 
oameni care au mai rãmas acolo se face pe jos, cu cãruta sau, dacã timpul este bun, cu autoturismul de teren. Locul e învãluit de o liniste deplinã de nu ai zice cã e populat. Cãsutele stau rãsfirate una câte una pe culmile dealului, iar sãtenii sunt oameni simpli ce privesc mereu în pãmânt, de ai zice cã sunt nepãsãtori. Pentru ajunge în acest colt uitat de lume trebuie sã rãzbati prin codrii desi zeci de kilometri.
Trãiesc din pãstorit
În cele patru sate ale comunei Bãtrâna (Piatra, Poiana Rãchitaua, Bãtrâna si Fata Rosie) mai trãiesc bãtrâni, iar numãrul lor scade de la un an la altul. Singura lor posibilitate de a-si asigura traiul este pãstoritul. Nu este om în comunã care sã nu aibã mãcar câteva animale, altfel ar muri de foame. Tot ce produc consumã pentru cã, în lipsa unui drum care sã-i lege de civilizatie, nu pot face negot la piatã si nici nu ar putea munci în oras. Chiar dacã ar munci, ce ar putea sã facã cu banii dacã la ei în comunã, abia ajunge o masinã cu pâine. În plus, doar în centrul comunei existã electricitate la câteva case, în restul satelor oamenii trãiesc ca pe timpuri. „Apoi e greu aci în munte si doarã animalele te mai scot din necaz. Brânzã, lapte, lânã de la oi, toate sunt bune si cu ele trãim. Agriculturã nu se prea poate face cã-i munte, dar animale mere sã tânem. Ar fi nevoie sã se facã drumu’ domnule si sã bage curent. Da io nu cred cã mai apucãm sã ne bage luminã. E frumos aici cã-i aer curat si liniste. Da’ parcã prea-i multã!”, spunea Cornel, unul dintre localnici.
Se trateazã bãbeste
Din cauza izolãrii, oamenii din comunã nu beneficiazã de asistentã medicalã, asa cã se trateazã singuri. Locuitorii zonei sunt înscrisi pe listele unui medic de familie din comuna învecinatã – Dobra, dar medicii nu pot urca în sate pentru cã nu au drumuri. „Nu avem nici farmacie, asa cã atunci când ne îmbolnãvim, fie trimitem pe cineva la farmacia din comuna vecinã, fie mergem pe jos, peste dealuri, sã ne cumpãrãm pastile. Dacã e iarnã, atunci ne tratãm cu leacuri bãbesti cã nu putem ajunge”, spun localnicii.
Autoritãtile locale încearcã de multi ani sã aducã un medic în comunã dar fãrã succes. „Le-am pus la dispozitia medicilor cabinetul primarului sã poatã veni mãcar o datã pe lunã, pentru a-i ajuta pe oameni. Din cauza cã nu avem cu ce sã le asiguram transportul pânã în comunã, acestia nu vin”, spunea primarul. Pentru cã vãd la fatã doctorul o datã pe an, doi sãteni au învãtat sã facã tratamente injectabile. Maria are 64 de ani, a vãzut doctori de douã ori în viata ei, iar atunci când s-a îmbolnãvit a apelat la leacuri bãtrânesti. „Pânã acu câtiva ani pe mine nu m-o vãzut doctorul. Am mai fost beteagã asa ca tot omul, dar n-am avut boalã de aia grea, sã mã tânã la pat. Omu’ meu are necazuri da ce sã-i faci”, zice femeia.
Mai bine de jumãtate din locuitorii comunei sunt oameni bãtrâni, iar ceilalti au peste 50 de ani. Tineri abia dacã poti numãra pe degetele mâinilor pentru cã toti au plecat cãtre asezãrile de lângã Deva. Viceprimarul localitãtii recunoaste cu amãrãciune si teamã cã „ultima generatie care mai trãieste în satul acesta suntem noi, cei de acum”.
Maximilian Gânju
