M inerul Lupeni îi dăduse în anii ’20 pe I. Kiss, Kilianovits şi Guga echipei Naţionale, dar niciunul nu era un produs al Lupeniului. A trebuit să treacă trei decenii pentru ca să apară un produs local sută la sută, cu veleităţi de jucător de clasă: Carol Creiniceanu, zis Piu.
Născut la 1 februarie 1939 la Lupeni, Piu Creiniceanu i-a urmat tatălui său,
Fr. Creiniceanu, fotbalist în anii ’30 la Minerul Lupeni. De la vârsta de 10 ani, Piu va parcurge întreaga filieră,
copii-juniori-seniori la Minerul Lupeni, evoluând în cadrul echipei până în 1961, când va fi chemat la Steaua Bucureşti, având timp de zece ani, până în 1971, o prodigioasă carieră, încununată de un titlu naţional şi câştigarea de 6 ori a Cupei României.
Extremă stângă, îmbinând stilul clasic cu cel modern, s-a impus şi la nivelul echipei Naţionale, unde avea să joace de 13 ori, participând la turneul final al Jocurilor Olimpice din Japonia – 1964. Cursele sale, golurile din acţiune sau faze fixe, au fost nu de puţine ori
emblematice. Model în viaţă şi pe teren, Piu Creiniceanu a stat mereu în umbra modestiei, luând de la viaţă numai ce a crezut că aceasta îi poate oferi.
După retragere, în 1971, la vârsta de 31 de ani, a urmat,modest şi cumpătat acelaşi ciclu şi ca antrenor, la juniori, tineret-rezerve, seniori-secund, la Steaua Bucureşti. A mai antrenat Metalul Bucureşti, Mecanică Fină Bucureşti, ASA Mizil, Jiul Petroşani (ca secund), dar… secoul XXI l-a readus la marea dragoste, Minerul Lupeni, unde s-a ocupat de juniori sau seniori.
Marea vedetă a Lupeniului a fost şi a rămas mereu acelaşi Piu Creiniceanu…
