Cei 53 de mineri morti la Livezeni acum 32 de ani, dupã o cumplitã explozie care a secerat vieti nevinovate, au fost plânsi încã o datã de ortacii lor la troita ridicatã în curtea Minei Livezeni. Pentru victimele cumplitului eveniment a sunat sfâsietor sirena, iar Imnul Minerilor a fost parcã mai trist ca niciodatã.
Din pãcate, prea putini au fost minerii prezenti la manifestãrile comemorative, însã politicienii aproape s-au cãlcat pe bombeuri, din cauza numãrului mare în care au fost prezenti. Cã doar e an electoral.
Sunt 32 de ani de când 53 de mineri si salvatori nu mai sutn printre noi. I-a secerat o cumplitã explozie, care a lãsat zeci de vãduve îndoliate, în timp ce zeci de copii nu mai au cui sã spunã tatã. Un accident pe care autoritãtile de la acea vreme au încercat sã-l musamalizeze. Aceleasi autoritãti care au ascuns numãrul real al mortilor, ca sã nu declare doliu national. „Autoritãtile, cãlãii care strangulau diabolic tara cu o panglicã rosie, îmbuibatii Bucurestiului, au anuntat numai 49 de morti. Într-o tarã proclamatã în Epoca de Aur, sufocatã de foame, frig si fricã, nu puteau declara doliu national”, a declarat scriitorul Ioan Velica în fata asistentei. Unele victime abia împliniserã 21 de ani. Erau militarii trimisi de un regim crud la lucru în subteranele Vãii Jiului. Iar bilantul continuã cu zeci de rãniti, mineri sau militari, iar unii dintre ei au scãpat cu viatã dar au rãmas traumatizati pe viatã. Mina Livezeni era deschisã de numai câtiva ani, dar si-a luat rapid tributul. „Din pãcate, acel tragic accident din 1980 nu a fost si ultimul din lupta pentru existenta mineritului Vãii Jiului. Aceste evenimente obligã pe toti cei care pot influenta destinul mineritului la mare responsabilitate fatã de cei care încã mai lucreazã în subteran, dar si la o înclinare în numele celor care s-au jertfit. Anul acesta se împlinesc 40 de ani de când a fost extrasã prima tonã de cãrbune la EM Livezeni. Rezervele de cãrbune ale acestei unitãti îi mai pot asigura existenta pentru o perioadã de cel putin 40 de ani”, a precizat Constantin Bîrchi, directorul EM Livezeni.
De atunci, de la acel sângeros eveniment, s-au schimbat multe, dar memoria celor dispãruti rãmâne vie în inimile tuturor, iar grozãvia evenimentului impresioneazã pe oricine. Cauzele exploziei au fost analizate, anchetate, rezultatele au fost date publicitãtii, însã intensitatea trãirilor celor care au pierdut pe cineva drag nu se poate evalua. La peste 70 de ani, Ana Rus vine de la sute de kilometri depãrtare, de la Focsani, dar an de an participã cu inima deschisã la comemorarea celor 53 de victime. Printre cei dispãruti, se aflã si sotul ei. „A fost o zi foarte grea pentru mine. Nici nu pot sã-mi aduc aminte, cã foarte greu a fost. Ne mutasem în apartament atunci. Luni ne mutasem si sâmbãtã a murit. Am rãmas cu trei copii si nu am avut nici scoalã…dar m-au bãgat la Lãmpãrie”, povesteste Ana Rus. A fost singurul ajutor primit de la regimul comunist si a rãmas în Valea Jiului, crescându-si singurã copiii, pânã la pensie. Acum, e bucuroasã cã cineva cinsteste memoria celor cãzuti în lupta cu huila. Iar presedintele LSMVJ, Zoltan Lacatas, este de pãrere cã aceste lucruri nu trebuie uitate niciodatã. „În aceste momente ar trebui sã ne aducem aminte de fiecare datã de jertfa minerilor nostri de la fiecare eveniment nefericit, iar unul dintre ele este acesta pe care îl comemorãm astãzi si anume 32 de ani de la tragicul eveniment de la Mina Livezeni. Cred cã ar trebui ca cei care ne conduc si cei care doresc sã ducã mai departe acest stindard al mineritului din Valea Jiului sã fie atenti în primul rând la securitatea celor care lucreazã în subteran si la suprafatã”, a declarat Lacatas.
Carmen Cosman
