A proape că se pierde în timp povestea cailor care cândva scoteau vagoneții încărcați cu huilă, din minele Văii Jiului. Sunt povești nespuse, dar trăite pe viu de oamenii care au lucrat, cot la cot cu caii, în subteran. Așa că scriitorul Marian Boboc le-a dedicat o conferință și chiar a adunat oameni care au văzut cândva cai în subteran.
„Hergheliile oarbe ale beznei veșnice” este titlul conferinței la care au venit foști directori de mină, actuali directori, oameni de litere și profesori universitari chiar. S-a vorbit despre caii cu care erau trase garniturile cu huilă în mină, până prin anii 50, iar Marian Boboc a adus texte culese din arhive, în care s-a vorbit despre acești cai, care aveau nume și despre care s-a scris prea puțin. Pentru mineri, calul erau un camarad. „Calul era ortacul lui pe picioare, pentru că fără cai nu puteau să scoată, decât cu foarte mare efort zăcământul. Cărbune, aur. Acest documentar a pornit de la mina Lupeni, de la prietenul meu Gheorghe Emil, din vremea când era acolo director, și mi-a luat foarte mult timp. Când făceam alte documentări, căutam și despre cai. Am luat din presa vremii și din cărți. Nu e doar despre caii din Valea Jiului, ci și despre cei din lumea întreagă. Povestea cailor e aceeași. Întunericul și bezna sunt aceleași”, a spus Marian Boboc, scriitorul care o organizat conferința.
Și, trebuie precizat că aceste animale orbeau, când erau scoase din mină, din cauza întunericului în care lucrau. Referințele vremii arată că unii medici au studiat fenomenul, tocmai pentru a stabili legătura cu oamenii care lucrau mult în mină și apoi aveau probeleme grave de vedere, la ieșirea din pământ.
Iar caii, la noi în Valea Jiului au și un cimitir al lor. „Am amintit că, și când mureau, iar referințe am găsit la Lupeni, caii erau îngropați și nu erau duși pe un morman și lăsați să îi mănânce viețuitoarele. Și este foarte important, unde, că erau îngropați lângă cimitirul eroilor”, mai spune Marian Boboc, iar Emil Părău, localnic din Lupeni, îi susține teoria:„Știam, de la bătrâni că, în zona Cimitirului Eroilor, au fost îngropați minerii din exploziile de la Lupeni, dar și caii, alături de ei. Undeva, în dealul pe care mergem, an de an, să îi comemorăm pe cei care au murit în exploziile din 1917, 1922 și 1940, cele mari. Acolo sunt și caii”.
Despre cai nu se mai poate vorbi acum ca animale de povară în minerit, dar cei care conduc acum mineritul au observat că, la o altă scară, istoria se repetă. „Se pare că documentele spun că s-a lucrat cu cai, ultima dată în Valea Jiului, prin 1956. Așa se pare. Dar interesant ce s-a discutat și chiar mă gândeam că istoria se repetă. Se făcea referire, la un moment dat că, din cauza lipsei cailor, scoteau o cantitate mai mică de huilă, decât cea prognozată. Și azi, din cauza lispei banilor și a
utilajelor scoatem și noi puțină huilă. Deci, oarecum, istoria se repetă și ce trăim azi îi va determina pe urmașii noștri să vorbească mai târziu, când va fi cu totul altceva”, a spus Cristian Roșu, adminsitrator special la CEH.
Caii de povară apar și în scrierile lui I.D Sîrbu, poveștile fiind emoționante, ori în scrierile lui Geo Bogza. Dar sunt păstrate și fotografii cu caii din mină, o colecție din întrega lume fiind expusă la Muzeul Mineritului, cu prilejul acestei conferințe.
Toate referințele, spune Marian Bobor ar putea, pe viitor, să fie cuprinse într-o nouă carte, dedicată unor camarazi ai ortacilor din subteran.
Diana Mitrache
