Un tânãr din Valea Jiului a ajuns „copil de trupã” pe lângã carabinierii din Roma, dupã ce, cu un curaj pe care-l poate avea doar un ignorant, s-a dus la sediul lor si le-a cerut gunoiul, pentru a-l duce în locul lor la container. Unui politist i s-a fãcut milã de el si de atunci, a început sã se bucure de „protectie” pentru ceea ce avea sã facã timp de un an de zile în Italia.
Raul, un tânãr din Valea Jiului, povesteste cum a reusit sã fie de neatins în Italia, desi cersea pe strãzile Romei. Nu la fel ca si ceilalti români si nu atât de agresiv ca o parte a tiganilor nostri, de care italienii se simteau agasati. Chiar si în perioada în care avea loc crima oribilã a lui Mailat, tânãrului îi mergea bine si avea curaj sã stea în centrul metropolei „la cerut”, cum spune el cersitului. Bãiatul stie cã nu are nici un motiv de a se mândri, dar asa putea supravietui, iar povestea lui de viatã, la o a doua privire, ar putea sã-i ofere circumstante atenuante în a-l judeca aspru.
Au fugit de el
Raul are acum 26 de ani si la 17 ani, cutreiera strãzile unui oras din vestul tãrii, fãrã sã stie încotro sã o apuce. Era într-o dupã amiazã de varã, când s-a întors de la scoalã si a gãsit usile apartamentului din Arad, unde locuia cu pãrintii, închise. A stat la usã pânã în noapte târziu, când un bãrbat a venit si i-a spus cã pãrintii lui au vândut locuinta si s-au mutat, iar pe el l-au abandonat. „Pur si simplu, au plecat fãrã mine! S-au gândit cã dacã am 17 ani, mã descurc singur. Aveam un tricou si o pereche de pantaloni scurti si asa am stat un an de zile, si varã si iarnã. Am dormit pe unde am apucat si ca sã nu mor de foame pe strãzi, un bãtrân care cersea mi-a spus cã dacã vreau sã mãnânc, sã merg pe la magazine si sã le duc gunoiul. Sã nu mã pun lângã el la cersit, pentru cã-i iau «fata». Mi-am fãcut curaj si am mers la primul magazin unde am avut noroc. Mi-au dat o pâine si o rudã de parizer si douã tigãri. Eu nu fumam atunci, le-am dat la bãtrânul de m-a învãtat”, povesteste tânãrul.
Un politist de frontierã l-a luat pe lângã casã
Timp de patru ani, a stat pe strãzi si a trãit din ceea ce aduna din diferitele munci pe la magazine sau depozitele de mãrfuri. Când nu avea de muncã, se ducea la containere unde gãsea de mâncare. Deja, dupã al doilea an de când era fãrã adãpost, a descoperit o casã de copii de unde mai primea haine si hranã ori era lãsat sã se spele. De dormit, tot prin gãri sau parcuri ori conducte de termoficare dormea. Patronul unui magazin la care îsi fãcuse „abonament” pentru dus gunoiul avea sã-i schimbe viata. „M-a luat într-o zi la el sã muncesc prin gospodãrie si apoi, dupã o sãptãmânã, a venit iar dupã mine si acolo am rãmas aproape un an de zile. Era un politist de frontierã si avea nevoie sã-i pãzeascã cineva casa de lângã Arad, pentru cã el mai avea un apartament în care stãtea cu nevasta chiar în oras. Munceam si dormeam acolo, eram bine si mã plãtea în fiecare sãptãmânã. Asa am adunat bani sã ajung în Italia”, mai povesteste Raul.
A plecat la muncã si a ajuns sã cerseascã
La sfârsitul lui 2009, avea sã ajungã în Roma si scenariul din Arad se repeta. De muncit nu si-a gãsit, nu stia limba si nici nu avea cu cine sã se
sfãtuiascã. Asa cã a luat-o de la capãt si prin semne, cerea angajatilor magazinelor sã le ducã gunoiul. „Acolo, nimeni nu te refuza, dar nici nu te plãtea. Nu pentru cã erau zgârciti, dar dacã tu nu le spuneai, ei se fãceau cã plouã. Într-o zi am ajuns la o clãdire foarte mare si a vãzut multe masini cu girofar, dar dacã nu stiam limba, n-am priceput ce înseamnã. Am citit în românã carabinierii si cu asta am rãmas. Le-am cerut gunoiul, tot prin semne, si s-a uitat un mos cam strâmb la mine. Un bãrbat cu mustatã m-a luat de dupã umãr si m-a întrebat ce vreau tot prin semne. Eu i-am luat din birou cosul de gunoi si l-a dus la container în timp ce el mergea în spatele meu.
Mi-a dat 5 euro, cât a gãsit el mãrunt si o cutie în care erau sandvisuri. A doua zi, am mers iar si tot asa…”, spune tânãrul. Avea sã descopere abia dupã cinci luni cã intrase singur în gura lupului. „Dupã aproape jumãtate de an, stiam câteva cuvinte în italianã si când nu duceam gunoi, stãteam la cerut pe strãzi.
Într-o zi, am vãzut agitatie mare, tiganii si românii care cerseau fugeau care pe unde apucau. Eu am rãmas pe loc cu cartonul cu care ceream milã, pentru cã nu întindeam mâna si nici nu mã vãitam. A venit la mine o doamnã împreunã cu trei carabinieri. Unul dintre ei era prietenul meu de-i dusesem gunoiul. Tipa mi-a zis în românã sã-i spun cum mã cheamã si dupã ce au sporovãit între ei, mi-a spus sã mã ridic si sã plec, iar dupã ce pleacã ei, sã mã întorc linistit. Atunci, am înteles eu cã italianul i-a spus sã mã ierte si asa am avut liniste cât am stat în Italia”.
Se întoarce „la cerut”
Întors în tarã, Raul avea sã primeascã o veste bunã de la casa de copii din Arad. Cei de acolo aflaserã cã pãrintii lui s-au mutat la Petrosani, unde si-au cumpãrat o casã. Bãiatul a plecat imediat în cãutarea lor si i-a gãsit, însã avea sã fie abandonat pentru a doua oarã. Cu buzunarele pline de euro strânsi în Italia, tânãrul le asigurã bunãstarea pentru o perioadã, însã, când banii se terminã încep reprosurile. Avea sã fie trimis sã doarmã într-un sopru din curte, fãrã apã si cãldurã, iar zilnic, i se reprosa cã nu contribuie cu nimic în casã. S-a sãturat si, chiar dacã-si iubeste pãrintii, nu mai vrea sã aibã de-a face cu ei. Acum, munceste cu ziua prin oras, pentru a-si strânge, bani de bilet, iar pânã la sfârsitul anului se vede tot în Italia, la muncã sau chiar „la cerut”.
Maximilian Gânju
