Subiectul banilor investiți în mineritul Văii Jiului, din 1990 și până azi, este unul complex și sensibil, marcat de cifre astronomice și de un impact social profund. Este extrem de dificil să se ofere o sumă exactă și consolidată, deoarece fondurile au provenit din surse diverse și au fost alocate în moduri diferite de-a lungul anilor. Cu toate acestea, din datele disponibile, se desprinde o imagine clară: miliarde de dolari și euro au fost pompate în acest sector, cu rezultate adesea contestate.
Un flux financiar de miliarde, cu eficiență discutabilă
Încă de la începutul anilor ’90, mineritul românesc, și în special cel din Valea Jiului, a devenit o povară financiară considerabilă pentru bugetul de stat. Documente oficiale și analize din acea perioadă arătau că, doar între 1990 și 2002, statul a cheltuit peste 5 miliarde de dolari pentru susținerea sectorului minier, la care s-au adăugat pierderi de exploatare de încă 1 miliard de dolari. Vorbim, așadar, de cel puțin 6 miliarde de dolari „dispăruți” în minerit până în 2002.
Aceste sume au fost direcționate preponderent către acoperirea pierderilor operaționale, subvenționarea producției neeconomice și, ulterior, către gestionarea impactului social al restructurării – în principal prin plăți compensatorii pentru minerii disponibilizați. De exemplu, în 1993, Valea Jiului a beneficiat de subvenții de 130 de milioane de dolari.
Subvenții constante și lipsa investițiilor strategice
Chiar și după anul 2000, ajutorul de stat a continuat să curgă. Entități precum Complexul Energetic Hunedoara (care a preluat o parte din minele din Valea Jiului) au beneficiat de peste 35 de milioane de euro anual, până în 2018. Aceste fonduri au avut menirea de a menține pe linia de plutire un sistem energetic bazat încă pe cărbune, dar și de a amâna, în esență, inevitabilul.
Paradoxal, în ciuda acestui flux masiv de bani, investițiile în modernizare și retehnologizare au fost aproape inexistente în ultimii 20 de ani, conform unor analize recente. S-a estimat că după 2007, nicio investiție majoră nu a mai fost demarată în minele din Valea Jiului, iar nivelul investițiilor a scăzut la doar 5% din valoarea celor de dinainte de 1989. Acest lucru a dus la o degradare continuă a infrastructurii miniere și la o dependență și mai mare de subvenții.
Costurile sociale. Plăți compensatorii și un viitor incert
Un capitol semnificativ al cheltuielilor l-au reprezentat plățile compensatorii pentru zecile de mii de mineri disponibilizați. Programul de restructurare din 1997, care a dus la concedierea a peste 60.000 de mineri (majoritatea din Valea Jiului), a implicat plăți de aproape 853 de miliarde de lei vechi, o sumă colosală la acea vreme.
Aceste măsuri, deși necesare pentru a atenua șocul social, nu au fost însoțite de programe coerente și eficiente de reconversie profesională și de dezvoltare economică alternativă pentru Valea Jiului. Astfel, zona a rămas dependentă de minerit, chiar și în faza de declin, iar fondurile au fost folosite mai mult pentru a gestiona crize decât pentru a construi un viitor sustenabil.
Un bilanț amar
Mineritul din Valea Jiului a absorbit miliarde de dolari și euro din fonduri publice în ultimele trei decenii. Acești bani au acoperit pierderi, au plătit disponibilizări și au menținut artificial în viață un sector aflat în declin. Însă, absența investițiilor strategice și a viziunii pe termen lung a transformat acest flux financiar într-o serie de cheltuieli reactive, lăsând în urmă o regiune cu provocări economice și sociale majore, care încă își caută drumul spre un viitor sustenabil.
