„Nici unul nu mai este capabil sa se deplaseze la procese. Lagarul le-a macinat trupurile, iar frica inca exista. si mie, acum dupa 65 de ani inca imi este frica. Au spus ca ne vor urmari toata viata si ne-au asigurat ca nu se vor da inapoi si ne impusca. Dar asta nu ma opreste sa-mi fac datoria” – Ernest Ulrich, membru in Forumul German, Filiala Petrosani Mai sunt 24 in Valea Jiului…
Deportatii din lagarele rusesti se lupta in instatele de judecata cu Guvernul Romaniei care le-a limitat drepturile in stilul caracteristic. Printr-o Ordonanta de Urgenta a modificat o doua legi, ceea ce este contrar ierarhiei legislative, spune ca un act inferior nu poate modifica un altul superior, in speta legea. Sprijinul real al celor care au dat statul in judecata este Ernest Ulrich, in varsta de 86 de ani, un caracter puternic, volubil, cu un umor sanatos si cu o minte ordonata caruia, experientele cumplite oferite de viata, i-au ascutit agerimea. „Nici unul nu mai este capabil sa se deplaseze la procese. Lagarul le-a macinat trupurile, iar frica inca exista. si mie, acum dupa 65 de ani inca imi este frica. Au spus ca ne vor urmari toata viata si ne-au asigurat ca nu se vor da inapoi si ne impusca.
Dar asta nu ma opreste sa-mi fac datoria. Cred ca am fost de peste 40 de ori la Tribunalul de la Deva. Sunt singurul care pot depune marturie. si eu si altii am castigat in primele instante procesul cu Guvernul pentru ca printr-o ordonanta de urgenta au limitat drepturile deportatilor. Este vorba de taierea scutirii de la plata a telefonului, radio-tv etc., adica suplimente de intretinere si 75 Ron pensie suplimentara. Multi dintre deportati sunt grav bolnavi, orbi… Ministerul Finantelor si procuratura a facut recurs, am primit citatie pentru data de 5 iunie” – a declarat Ernest Ulrich, membru in conducerea Forumului German, filiala Petrosani. Au mancat sobolani si carne de om Automobilist inrait si pictor de talent, care a lucrat de la 16 ani la Mina Petrila, la serviciul mecanic, Ernest Ulrich are numeroase invetii si inovatii, medalii ca tehnician minier…
A venit 1945, cand Romania si Rusia au incheiat un armistitiu, prin care Romania se obliga sa triminta peste 1,5 milioane romani pentru reconstructia Rusiei. Printre acestia au fost foarte multi romani de etnie germana, printre care si Ernest Ulrich si tatal sau, din Petrila. Acestia au fost dusi, fara sa stie unde, in vagoane de vite in lagarul din Constantinovka. Aici au avut parte de munca silnica, de foame, paduchi, boala si moarte. Au fost nevoiti sa vaneze sobolani, au mancat fara sa stie si carne de om… Au sapat gropi comune si erau considerati norocosi, pentru ca trebuiau ingropati si separat si cate 20 de morti, la -45 de grade, cand lopata sarea din pamantul inghetat. Apoi stalpii erau fixati turnand apa in groapa sapata, apa care ingheta in cateva minute…
Oamenii mureau pe capete, iar multi nu au suportat chinul si umilinta si s-au sinucis. Intr-o camera de de 5/4 m dormeau 40 de persoane, ca sardelele si cand se striga „intorce”, se intorceau toti de pe o parte pe alta. La -45 de grade li se dadea doar o galeata de carbune pentru a incalzi incaperea. Tatal lui Ernest U. s-a imbolnavit grav si a fost trimis acasa. Avea doar 26 de kg… „Ce au facut nenorocitii de romani-germani in Rusia? Datoria fata de tara Romanesca!” – spune deportatul artist. A fost declarat mort de patru ori Ernest Ulrich a fost declarat mort de patru ori. O data intr-o explozie la mina Petrila, in urma careia au murit 22 de mineri printre care sase rusi prizonieri. A doua oara, acoperit de o bomba la Ploiesti. Apoi, la o surupare, unde se lucra „in figuri” la o mina din Rusia si ultima oara, un accident grav de sanatate, respectiv o hemoragie interna ca urmare a unei tumori si unui ulcer grav dezvoltat in lagar. Operatiile le-a suportat pe viu pentru ca ii sta mare scris pe buletin: alergie polimedicamntoasa. „Da, am pacalit moartea de fiecare data. Cand am fost la granita dintre viata si moarte mi-am vazut spiritul parasind trupul si am strigat in disperare „nu pleca!!”.
Sunt pictor, dar vreau sa va spun ca asemenea culori, vazute atunci, nu le-am putut reproduce niciodata. Aceste deformari ale muschilor de la picioare si brate sunt de la milioanele de ridicari ale „inimii lui Stalin”, vestita lopata ruseasca. Daca cred in destin? Nu stiu. Spuneti dumneavoastra: toate marile tragedii ale vietii mele s-au petrecut in data de 1 noiembrie, la fel si toate reusitele…” – povesteste Ernest Ulrich. Cartea de memorii, „Cartea vietii mele – am fost deportat in URSS”, aparuta in 2005 la Editura Fundatiei Culturale Ion D. Sirbu, este o poveste cutremuratoare despre cum si ce poate suferi un om pentru razboaiele lumii doar pentru poarta un nume, despre atrocitatile lagarului, despre mirosul de moarte, despre puterea de a supravietui psihic si fizic in conditii greu de imaginat prin inventivitate si inteligenta. si toate astea fara a-si altera frumusetea sufletului si a spiritului. Ernest Ulrich, pe langa ca isi ajuta confratii de lagar deplasandu-se in tara oriunde este nevoie, picteza, deseneaza si, fireste, conduce masina la cei 86 de ani ai sai. Acum, acest gen de oameni au inceput alta lupta, pentru drepturile lor de „a apune” decent, cea cu Guvernul Romaniei care ii umileste din nou…
Ileana Firtulescu
