Un italian, pe numele sãu Francesco Forti, fost colonel NATO, a uitat de armatã si se dedicã acum, ca voluntar, copiilor cu dizabilitãti din Petrosani. Francesco Forti iubeste sã respire aerul de aici din Petrosani si spune cã nu poate exprima în cuvinte ceea ce simte în suflet, atunci când îi ajutã pe copiii cu dizabilitãti de la Centrul Pollicino.
Are un întreg album creat cu imagini de la acest centru unde vine de ani de zile si priveste fiecare fotografie cu o plãcere ce i se poate citi în ochi. Ofteazã si ne aratã cum bucuria unui eveniment organizat ca pe covorul rosu a transformat niste fetite cu sindromul Down în adevãrate dive. Si asta gratie voluntarilor veniti din Italia, special pentru a le umple timpul copiilor de la acest centru, copii pe care îi stie dupã prenume. „Nu pot sã vã spun ce simt. E…ceva! Am organizat o activitate, la sfârsitul sãptãmânii trecute, si atât copiii cât si noi ne-am simtit foarte bine”, mãrturiseste Francesco.
Francesco Forti a fost colonel NATO si a colindat lumea cu trupele de elitã. A fost marcat de activitatea militarã si nu a uitat niciodatã cã oamenii gândesc la fel oriunde ar trãi. Asta îsi aduce aminte cel mai bine din perioada de armatã. „Pânã în 2008 am fost militar. Am venit aici în România de douã ori. Cu trupe din Polonia, Cehia, Bulgaria, Germania de Est si altele. Pot sã spun cã toti militarii gândesc la fel, fac aceleasi gesturi si au aceleasi idei, indiferent de nationalitate. Am fost si la Sibiu, aceasta fiind cea de a doua mea sosire în România cu trupele NATO, alãturi de militari din toate tãrile, inclusv SUA. Eram sef si pot spune cã au fost câteva sãptãmâni de muncã grea, dar am avut si plãcerea sã intru în restaurantele românesti si îmi place aceastã tarã mult.
Îmi place sã ies dimineata sã repir aerul curat de aici, sã simt mirosul pe care doar aici îl simt, ori sã gust plãcerea de a locui câteva sãptãmâni pe an în România”, ne povesteste Francesco Forti.
A venit an de an la Petrosani cu ajutoare si a creat o legãturã strânsã între el si cei de aici, care îl numesc „sufletul lor”, voluntarul de suflet al Casei Pollicino. Si cum altfel, dacã singur recunoaste cã seara pregãteste el însusi cina pentru el si voluntarii din Italia cu care are mereu activitãti la acest centru pentru copiii cu probleme. În plus, a concvins italienii cã meritã sã investeascã aici si e mândru cã a reusit sã-i facã sã le dea bani românilor pentru astfel de activitãti. „Sunt aici cu 9 copii care vin si ei voluntari. 
Am convins italienii sã dea bani pentru Casa Pollicino. Acum mã consider bolnav de România si o simt în sufletul meu ca pe ceva ce nu stiu sã descriu în cuvinte. Îmi place berea si sã mã plimb pe strãzile de aici si pot sã spun cã din 2010, pentru cã pânã în 2008 am fost militar, vin an de an la Petrosani”, a mãrturisit Francesco.
Toti copiii de aici îl cunosc si îl salutã în italianã, iar el recunoaste cã dupã ce a lãsat militãria deoparte îl intereseazã mai mult activitãtile legate de culturã. Gãseste solutii la orice problemã si stã deoparte lãsând tinerii de liceu din provincia Belluno sã afle pe pielea lor ce înseamnã sã fii voluntar.
Diana Mitrache
