A început numãrãtoarea inversã. În anul 2019, Jiul Petrosani împlineste 100 de ani. Pânã atunci, vom derula în fiecare zi de luni câte un episod din istoria echipei, cu povestiri, statistici, fotografii inedite, care vor marca acest moment si în viitorul volum cu titlu alãturat.
Petrosani la început de veac
Zorii secolului XX au „prins” localitatea Petrosani ca una în plinã „adolescentã” industrialã. Statisticile spun cã pe la 1900, în Petrosani existau 1.034 case, populatia fiind de 7.765 locuitori. Petrosaniul, localitate zãmislitã pe la mijlocul secolului XVII-lea (1640) de cãtre douã familii proprietare de pãmânturi, Mãrginean si Keresztesy, a cunoscut o crestere lentã vreo douã sute de ani, panã la boom-ul industrial al cãrbunelui. Colonistii veniti de la Petros au dat denumirea locului, Petroseni (mai târziu Petrosani), mentiunile documentare fiind de prin anii 1788-1792.
Descoperirea cãrbunelui în tinutul Petrosanilor pe la 1840 duce la implicarea a tot mai multor interesati de bogãtia „diamantului negru”, început prin a fi exploatat oficial de cãtre stat la 24 decembrie 1868. Odatã cu valul de exproprieri, precum si de aparitia cãii ferate Petrosani-Simeria, istoria localitãtii cãpãta noi dimensiuni.
Dinamica economicã impune aparitia a noi asezãminte, precum deschiderea de farmacii, spital (1870), biserici, scoli, magazine, cârciumi, unitãti administrative. Dupã Primul Rãzboi Mondial (1914-1918), timp în care zonã Petrosaniului a fost teatrul unor lupte aprige intre trupele germano-austro-ungare (care administrau Petrosaniul) si cele române, situatia s-a schimbat radical în Valea Jiului. Prãbusirea fostului imperiu care a avut în administrare Petrosaniul a dus la disparitia societãtii „Salgo-Tarjan”, cea care exploata cãrbunele, apãrând sub conducere româneascã Societatea anonimã „Petrosani”. Situatia era însã foarte grea, rãzboiul lãsând urme adânci, productia industrialã, scãzând la jumãtate fatã de perioada antebelicã. Au apãrut oameni cu simtul datoriei, care aveau sã marcheze prin dãruirea si crezul în rostul lor. Unul dintre acestia, Ioan Winklehner.
Curiozitatea numitã mingea de fotbal
Dincolo de fotbalul preistoric, ce apare într-o formã sau alta prin te miri ce zone si areale geografice, fotbalul a apãrut în tara noastrã pe la finele secolului al XIX-lea, adus de studentii români ce luaserã „microbul” din strãinãtate.
Aradul pare a fi leagãnul fotbalului românesc, atunci când se semnalizeazã cã grupuri de tineri „bat mingea” prin împrejurimile orasului (1888) sau când medicul stomatolog Iuliu Weiner aduce o minge de la Londra, împreunã cu regulile jocului (1890). Bucurestiul nu se lasã, firesc, mai prejos, semnalându-se pe Dâmbovita competitii efemere de fotbal (1893) organizate de elevi sau publicarea unui regulament de fotbal (1895). Dar tot Banatu-i fruncea! La Timisoara, Arad sau Lugoj apar echipe de fotbal, se înfiinteazã „Asociatia Cluburilor de Fotbal din România”, (viitoarea F.R.F.) în 1909. Rând pe rând, apar tot mai multe echipe de fotbal, prima fiind Olimpia Bucuresti. Cu sigurantã, „bãsica de bou” era bãtutã si pe maidanele din Valea Jiului, o primã mãrturie fiind o fotografie document din 6 iunie 1914, când a avut loc o partidã intre Petrosani si Lupeni. Perioada Primului Rãzboi Mondial a însemnat punerea „la index” a curiosului sport. Imediat însã dupã rãzboi, bãsica de bou se rotea din nou pe maidanele comunei (din 1924, orasul) Petrosani.
Se juca pe rupte prin zona actualã a Brãdetului, pe la mina Dâlja. Ca echipament se foloseau chiloti si cãmãsi albe, apãrând si o bandã neagrã, acesta fiind motivul pentru care mai târziu Jiul si-a ales aceste culori. Meseriasii la început, mai apoi si minerii, au început sã formeze încet-încet echipe. Impactul social începea sã fie sesizat si de mai marii exploatãrilor miniere.
Unanim este recunoscut faptul, din documentele vremii, cã actuala echipa Jiul Petrosani s-a înfiintat în anul 1919, sub denumirea C.A.M.P. dar ce a fost pãna la anul de gratie 1919? Dragostea pentru sport, pentru fotbal, a fãcut ca, în primul deceniu al secolului XX, grupuri de tineri sã fie preocupati de ideea jocului cu bãsica.
În anul 1913, lucrãtorii din cadrul asociatiilor miniere, muncitori si functionari, au început sã practice sportul organizat sub numele de Clubul Sportiv Petrosani (CSP). În fruntea acestei initiative au fost câtiva oameni cu mare dragoste de sport, numindu-i aici pe Imre Ladanzi, care a fost primul secretar al clubului, apoi Federich Mile, Ferenc Kailing, Jozsef Kunia, Lajos Nagy, Mihaly Krausz, Lajos Spitzer sau Janos Horvath. Munca lor, precum si rezultatele care începeau sã aparã au fost oprite din cauza izbucnirii Primului Rãzboi Mondial (1914-1918), când majoritatea membrilor Clubului Sportiv Petrosani s-au înrolat în armatã.
Totusi, prin 1916, Clubul Sportiv este readus la viatã, sportivii antrenându-se pe un teren al pompierilor pe malul Jiului de Est, de antrenamente ocupându-se Imre Ladanzi. A fost improvizat un teren de joc, cu buturile de la porti si bãncile de lemn ale spectatorilor… detasabile, pentru a nu fi furate noaptea! Terenul de joc era împrejmuit de spectatori (un fel de bodyguarzi?), iar fiecare fotbalist îsi îngrijea propriul echipament tricou de marinar cu dungi orizontale, alb-albastru).
GENU TUTU
