Zi de zi, 8 ore, dar si mult peste program, o mânã de oameni cu suflete mari devin îngeri pentru bãtrânii singuri. Le fac cumpãrãturi, le alinã dorul de cei care au plecat, le plãtesc facturile si le aduc medicamente. Fãrã ei, viata a aproape 50 de bãtrâni din zona municipiului Petrosani ar fi un calvar. Povestile lor sunt cutremurãtoare, iar sprijin le sunt acesti tineri care îi ajutã, ca voluntari de la Caritas. Vã spunem acum o poveste din care am aflat cã asistentii de la Caritas sunt adevãrati îngeri.
Doamna Vicentia ne-a întâmpinat foarte veselã si ne-a mãrturisit, în glumã, cã are 24 de ani si cã, dacã ar fi la fel de sãnãtoasã, pe cât este de vorbãreatã, ar fi nemaipomenit. Dar nu este asa.. A uitat, însã, de ceilalti 60 de ani, atunci când cele douã femei de la Caritas, care i-au devenit îngeri apropiati, asa cum îi numeste ea, au ajuns în vizitã. Si-au fãcut socotelile, i-au adus cumpãrãturile, i-au luat tensiunea si i-au alinat durerea din suflet. Nu mai are mai pe nimeni acasã, iar Cecilia si Adina sunt noii ei copii. Bãtrâna se miscã extrem de greu si chiar s-a scuzat cã nu poate fi o gazdã adevãratã, asa cum si-ar fi dorit, dar se sprijinã într-o cârjã si pãseste extrem de greoi.
„Simti un om când îti face ceva din inimã si nu te refuzã niciodatã cu nimic. Aceste fete, cã-s astea douã, pe care le stiu de vreo 7 ani, sau altele, care vin când sunt ele în concediu, nu le laud degeaba. Ce nu fac ele? Vin si îmi iau necesarul de medicamente, se duc la doctor, raporteazã cum stau, îmi aduc rãspunsul. Le dau banii, fac cumpãrãturi, o datã la o sãptãmânã. Le sun la telefon si le spun cã nu am pâine si nu m-au refuzat niciodatã, indiferent cât era ceasul când am apelat la ele”, ne mãrturiseste doamna Vicentia Vãsies, pensionarã din Petrosani, care locuieste la parterul unui bloc din zona de Nord a orasului.
Fiicã de preot din Bistrita, doamna Vicentia a ajuns la Petrosani, atunci când s-a mãritat, iar de 18 ani este vãduvã. Are un bãiat, care a plecat în Anglia sã lucreze ca topograf si aici a mai rãmas cu nepotii din partea surorii sale rãposate. Singurãtatea, însã, nu a rãpus-o si este extrem de fericitã, atunci când vine cineva la ea, ca sã schimbe o vorbã. Ea îsi aminteste exact când a iesit ultima datã din casã, cu lacrimi în ochi. „Sã tot fie vreo 4 ani de când nu am iesit din casã, dacã nu mai mult. Cã ar fi trebuit sã scriu ziua aia, dar nu am scris-o. Sunt 4 ani…”, mãrturiseste bãtrâna doamnã.
A fost contabilã la viata ei si acum se vede asta, pentru cã pe mãsuta de lângã pat are multe hârtii, chitante, toate prinse cu agrafe de hârtie si multe, multe calcule, legate de cheltuielile cu pensia. Îsi tine mintea ocupatã citind, dezlegând cuvinte încrucisate, ori privind la TV, iar singurãtatea îi este alinatã si de prezenta fetelor. Pragul i-l trec periodic asistentii de la Caritas, care fac minuni cu fiecare dintre acesti oameni rãmasi singuri. Si nu sunt putini. „Centrul nostru de îngrijire la domiciliu are 54 de bãtrâni dintre care 44 în Petrosani. Sunt oameni singuri. Foarte putine perosane trec pe la ei, de aceea sunt o categrie de beneficiari ai serviciilor nostre, foarte greu accesibili. Ei sunt singuri, acasã, fãrã îngrijire, iar de cele mai multe ori, nu au nevoie de îngrijire de specialitate, ci doar, din când în când, cineva sã vinã pe la ei si sã îi bage în seamã”, ne explicã Alexandru Kelemen, cel care coordoneazã activitatea la Caritas în Valea Jiului.
Exact asta fac cele douã femei, Adina si Cecilia, care de peste 10 ani fac doar ca astfel de bãtrâni sã zâmbeascã. „Completãm lipsurile lor. Mai ales atunci când trebuie sã se deplaseze, pentru cã ei nu pot. Facem noi deplasarea la medic, unde ei nu ajung, le aducem chitantele si le plãtim facturile si facem, practic, orice. Sãm de vorbã cu ei. Ei ar vrea mult mai mult, dar nu avem timpul necesar cã sunt multi. În functie de nevoi, mergem si la 20 de bãtrâni pe zi. Ei ne anuntã ce au nevoie, pânã la ora 16,00, poate 17,00 ori chiar mai târziu”, sustine Cecilia Sotângã, asistent social Caritas, pe care bãtrânii o iubesc la fel de mult cum îi iubeste si ea. Asta si pentru cã ne-a mãrturisit cã se descurcã mai bine cu aceastã categorie socialã, decât cu copiii, spre exemplu.
„Sunt momente când e foarte greu, pentru cã ai vrea sã ajuti omul mult mai mult, dar, pur si simplu, nu poti. Si doamna Vicentia ne emotioneazã foarte mult, pentru cã noi chiar tot ce facem, facem din inimã, iar aici nu poti sã vii sã muncesti, fãrã sã pui suflet. Omul te simte, dacã vii doar la servici, sau pui suflet în ceea ce faci”, a completat-o si colega sa Adina Roman. Acesti bãtrâni, precum doamna Vicentia, locuiesc singuri, departe de cei dragi, care poate s-au stins prea repede de lângã ei, iar speranta le vine de la cei care le trec pragul ca sã le ia tensiunea, ori poate doar sã le fie companie pentru o scurtã poveste.
Sistemul ar purtea fi extins, iar cei de la Caritas cautã solutii pentru a-i ajuta si pe bãtrânii din Vestul Vãii Jiului.
„Programul de îngrijiri la domiciliu este deschis la Petrosani din 1996, deci avem ceva experientã si încercãm, în acest moment, sã extindem acest proiect la nivel de Valea Jiului si poate chiar la nivel de judet”, a mai spus Alexandru Kelemen.Cel mai greu le este asistentilor atunci când astfel de oameni, pe care apucã sã îi aprecieze ca pe bunicii lor, se sting, ori suferã de boli incurabile. Atunci, sprijinul lor este prea putin, desi bãtrânii sunt extrem de multumiti cu simpla lor prezentã.
Serviciile la domiciliu nu sunt extraordinar de dezvoltate, iar azilele, putine la numãr, sunt pline de bãtrâni. Ceea ce fac tinerii de la Caritas este, însã, sacrificiul pe care copiii acestor bãtrâni nu au mai apucat sã îl facã, pentru cã, fie sunt foarte departe în tãri strãine, fie s-au stins înaintea pãrintilor lor, rãmasi singuri pe lume.
Diana Mitrache
