Drumul lui Rusalin Isfãnoni de la Dãbâca pânã la Bucuresti, „ocolind” prin Stockholm, New Delhi, Budapesta, Roma si Venetia, ar putea umple – cu sigurantã – o carte întreagã.
Când era abia în clasa întâi, dascãlii din comunã au organizat o excursie cu camionul. La Hunedoara, la Castelul Corvinilor. Era o distantã de numai câteva zeci de kilometri, pe care hunedorenii navetisti o parcurgeau zilnic, cu destulã usurintã. Dar pentru Rusalin excursia aceea sã rãmânã doar un vis. Tatãl lui n-a avut 8 lei, sã-i plãteascã excursia. Copilul si-a spus cã nu-i nimic si a renuntat, resemnat, desi si-a dorit foarte mult sã meargã. Pânã la urmã, povesteste, râzând, cã viata a compensat,pentru cã, acum câtiva ani, în 20 de ore am fãcut trei continente: Europa, Asia si Africa.
Si-a început cariera ca strungar la Mina de Fier din Ghelari, apoi, vreme de câtiva ani, a lucrat ca lãcãtus la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Dupã ce a fãcut scoala profesionalã minierã din Ghelari, la liceu n-a prea avut curaj sã meargã. În cele din urmã l-a convins un fotbalist cãruia îi fãcea mereu temele la desen tehnic. Rusalin le fãcea temele multora. Fotbalistii luau 10, iar lui profesorii îi dãdeau doar 8. Când a decis sã se facã dascãl la el în comunã, a plecat la Timisoara si a alergat toatã ziua pânã a reusit sã se înscrie la scoalã. Venise seara si nu avea unde sã-si punã capul, asa cã a luat toate institutele la rând. Pânã la urmã, târziu, în noapte, a ajuns la o magazie cu 500 de saltele, iar administratotul l-a lãsat înãuntru. Asa a ajuns el, cel care nu avea un loc unde sã punã capul, sã doarmã pe o stivã de 10 saltele. De atunci, de la lectia asta cu saltelele pe care i-a dat-o viata, s-a convins cã nu trebuie sã se descurajeze niciodatã. Si cã Dumnezeu compenseazã, cumva. Iar acolo unde se închide o usã, se deschide cel putin o fereastrã. Între timp, a ajuns suplinitor, apoi profesor si, la numai 20 de ani, director de scoalã. La facultatea de filozofie, profesorii l-au trimis direct în anul al treilea si n-a mai durat mult pânã când autoritãtile, impresionate de calitãtile lui de organizator de ansambluri, l-au pus, aproape cu forta, director la Centrul de Formare, Culturã si Conservare a Creatiei Populare. De aici si pânã la a ajunge primar, tot cam cu forta, n-a mai fost decât un pas. A venit o directivã, cum cã e nevoie de primari cu facultate, iar pãdureanul nostru era singurul care corespundea criteriilor. Apoi a plecat la Bucuresti, urmându-si destinul. Desi studiase pânã la aproape 40 de ani si hotãrâse cã el n-o sã mai dea niciodatã în viata lui un examen, în timp ce era sef de sectie la Muzeul Satului, a vãzut o tezã de doctorat care urma sã fie sustinutã la Sorbona. Nu i s-a pãrut prea greu, asa cã a decis sã o ia, încã o datã, de la capãt. S-a apucat de învãtat engleza la 50 de ani si a scris teza „Pãdurenii Hunedoarei – o viziune etnologicã”, iar apoi a publicat-o în volum. În octombrie 2005, cartea a fost distinsã cu premiul „Niste tãrani”, acordat de „Fundatia Nationalã pentru Civilizatie Ruralã”, pentru remarcabila cercetare si valorificare a zonei etnografice Tinutul Pãdurenilor, iar în 2006 volumul a fost distins si cu Premiul Academiei Române.
Ar mai fi multe, multe de povestit… Si, de ce nu, poate cã într-o zi pãdureanul va aduna toate minunatele lui povesti într-o carte. Pânã atunci, pentru exemplul sãu de curaj, profesionalism si dãruire, pentru modul în care a ales sã apere traditia, ca valoare supremã, vã propunem sã ne întâlnim cu acest om si sã-i spunem cã-i multumim pentru munca sa de o viatã. Sâmbãtã, 28 Aprilie 2018, ora 11.00, profesorul Rusalin Isfãnoni vine sã-l întâlnim. Aveti ocazia sã-l priviti în ochi, sã-i spuneti o vorbã caldã si sã fiti parte dintre cei care îi vor multumi oficial printr-o diplomã si un buchet de flori, venind în Piata Victoriei, din Centrul Devei.
Dan Terteci
