17 aprilie 2006, scrie pe vagonetul, ultimul scos din mina Aninoasa si care acum zace mãrturie anilor în care un oras întreg trãia din minerit. Acum, totul pare pustiu si, dupã ce au tinut prima paginã cu oamenii evacuati din cauzã cã li s-au nãruit acoperisurile, în pragul Crãciunului trecut, orasul nu mai are deloc viatã.
La 13 ani de la data când ultimul vagon de cãrbune a iesit din subteran, la Aninoasa era un târg, o adunãturã de câteva tarabe cu pantofi, sosete, baticuri, perdele si mãruntisuri, care, asa cum spun comerciantii, nu se vând deloc.
„Noi am venit cu comertul aici, dar nu merge deloc, aproape deloc. Mai bine merge în satul Pui, când e sâmbãta, la Lupeni. Aici e mort. Vând sosete, mãruntisuri, dar nu prea sunt clienti”, ne-a spus unul dintre comerciantii care îsi cumpãrase un covrig si, la poarta minei, undeva în zona centralã a acestui oras, îsi întinsese taraba. Una de pe care fluturau si douã drapele tricolore, ca o ironie a zilei triste pe care orasul ar trebui sã o pãstreze în amintire.
La intrarea pe poarta care servea cândva drept locul principal de activitate si un furnicar de oameni intra si iesea, am gãsit un fost miner. Îmbrãcat ponosit si mirosind a alcool, omul încerca sã ne spunã cã norocul lui e pensia, dar cã orasul, asa cum îl stia el, nu mai existã. „Eu am lucrat 21 de ani aici, jos, în subteran si sunt în pensie acum. Numai la brigadã am lucrat, am pus stâlpii în minã. Ce sã se aleagã? Praful. Vai, când merge mina asta, ce era aici! Cã nu era clãdirea asta, aici erau scãri si pe o parte erau salcâmi si castani. Pânã la baia minerilor urcam pe scãri. Mina asta mai mergea 50 de ani, cã este cãrbune, eu stiu. Dar ce sã mai… Eu am noroc cã am un pic de pensie, dar tineretul? Ce sã facã ei? Pleacã pe dincolo”, ne-a spus omul.
Pe dincolo este expresia care caracterizeazã deja o tarã întreagã, migratia fiind singura sansã de scãpare din negura zonei. Asta spun toti acum. „Mai bine nu se mai închidea, cã nu au loc de muncã tinerii”, ne-a spus o femeie, pensionarã si ea, pentru cã populatia orasului Aninoasa este formatã cu preponderentã din pensionari. „Un spatiu mort, asta suntem. Am lucrat maistru 22 de ani, fãrã întrerupere la mina asta. Am avut o viatã bunã, lumea avea ce mânca, locul de muncã era sigur, conditiile optime, pentru cã securitatea era foarte severã si productivitatea era bunã. Toti eram veseli, acum suntem necãjiti. Murim de stres. Problema este cã, într-un oras ca acesta ne-ar trebui o filierã de spital, ceva, cu salvare, cã pânã vine de la Petrosani, si te întreabã câti ani ai? si tu zici 80, rãspunsul e: Lasã-l cã poate moare!”, ne spune cu amãrãciune un alt om care a pus suflet acolo, în subteran.
Fãrã spital, fãrã asistentã medicalã, cu drumuri abia acum asfaltate, primul oras intrat oficial în faliment în România si salvat pe vremea premierului Ponta, a ajuns acum sã plângã vremea exploatãrii de huilã. Tinerii, care au avut minte în cap, au plecat, restul sunt asistati social. „Majoritatea, care au fost destepti si le-a functionat bila, au plecat. Au rãmas rãmãsitele societãtii, care mãnâncã banii publici”, a conchis un alt localnic.
Orasul supravietuieste cu greu si eforturile autoritãtilor nu au reusit sã îl repunã pe o linie viabilã. Nu se poate vorbi despre nimic ce s-ar fi pus în locul minei, asa cum spun oamenii, nimeni nu a deschis aici vreo afacere si un indicator rutier din zona Iscroni încã te trimite la Mina Aninoasa, ca o ironie a sortii închisã în 17 aprilie 2006.
Diana Mitrache
