Ultima casã alimentatã la energie electricã, pozitionatã într-un soi de cãldare, protejatã de munti si lãsatã în bãtaia soarelui, adãposteste un fost sofer profesionist, care acum a devenit cioban la oi si strunga este casa lui vacantã.
Îl cheamã Gheorghe Cioarcã si ne-a arãtat minunãtiile lui: turma de mioare, dar si câinii de rasã. Doar cu ei viata lui s-a schimbat radical si nu îsi mai imagineazã viata fãrã. Stã între munti, în cheile Jietului si stie fiecare masinã care trece, fiecare pasãre, râs, lup ori urs ce încearcã sã îi intre în bãtãturã. E ferit de vântul puternic si aici, în susurul apei de pe Jiet, si-a încropit ceea ce el a numit, fãrã sã clipeascã Raiul lui.
„Îi plãcut, e o zonã feritã, cu liniste, iar acum, iarna, este cel mai frumos. Nu e multã zãpada, asa trebuie. Dupã cum ati vãzut, a fost zãpada mare, dar eu am reusit singur sã fac drum din strada principalã, 200 de metri, cu lopata, pânã aici, pentru cã aici stau 8 luni pe an. Nu mi-e casa aici, dar aici stau si mai apoi apoi merg putin pe lângã casã. Acolo mã obosesc si aici mã încarc. E casa mea de vacantã. Mai mult. E liniste…”, afirmã bãtrânul cioban, cel pe care îl gãsiti oricând, gata sã vã arate drumul, sã vã dea un sfat si sã se mândreascã cu animalele lui.
Are 60 de oi, dar nu ar lãsa strunga pentru nimic în lume. Lumea lui e aici, dis de dimineatã, pânã seara. Doar animalele lui conteazã si sunt dependenti unii de altii. Si, în ciuda sãlbãticiei zonei, omul nostru recunoaste cã singur si-a cãrat stâlpul pe care acum are electricitate, iar apa si-a drenat-o asa încât sã adape simplu si curat animalele. Si aici, spune el, are totul.
„Aici se terminã alimentarea cu curent, aici se terminã zona largã si de aici se închid cheile Jietului. La mine e ultima casã din Jiet si zic cã e prea frumos. Dacã vreau politicã, vãd politicã. Din când în când vreau. Dar am treabã multã. Eu, de exemplu, de aici nu o sã plec niciodatã”, mai spune nea Gheorghe.
E singur, pentru cã ciobanii greu se gãsesc acum. Tinerii nu vor sã creascã vite, nu le place linistea si nu înteleg cum e sã fii cioban, însã, nea Gheorghe nu vrea altceva nimic. Poate doar, din când în când, vizita nepotilor. Cã de ei îi este dor. În rest, doar oile si câinii, iar aventurile, în acest loc, nu lipsesc niciodatã.
„N-ai timp sã te plictisesti cã nu stii când esti obosit. Pentru cã seara, când termini, chiar si acum, se vede urma, cã luni noaptea, a venit lupul. Toamna trecutã a venit ursul cu pui pe aici”, spune ciobanul, în timp ce ne aratã urmele proaspete de lupi în zãpada care acoperã versantul din spatele stânii. Singurul lui sprijin la stânã sunt câinii. Si are câini de rasã, gata sã se lupte cu sãlbãticiunile, asa încât, turma este în sigurantã orice ar fi, mai ales cã acum vine noua generatie, pentru cã trei micuti pui sunt gata sã învete cum se apãrã si cum se întorc oile.
„De exemplu, mama puilor este de rasa Cangal. Nu stiam cât sunt de buni. Am fost si fugãrit de urs, dar ca sã întoarcã ei ursul înapoi, nu am vãzut. Ãstia asta fac. Era ursul aici, la prune. Cât au fost ei în fata mea, nu m-am speriat. Baza e în ei, ei ne apãrã”, afirmã, mândru de câinii sãi, nea Gheorghe. Omul spune cã stã la intrarea în Cheile Jietului de 40 de ani. Acolo e viata lui si nu vede acum altceva mai bun de fãcut.
„În tinerete n-as fi lãsat femeia, dar acum, la bãtrânete, las femeia si oile nu”, a conchis, povestea din Raiul de pe Jiet, Gheorghe Cioarcã.
Diana Mitrache
