Letargie ca acum în sediul Complexului Energetic Hunedoara nu a fost niciodatã. Si asta în ciuda faptului cã toti cei care stau în birourile ticsite nu se mai flexeazã de cum aratã curtea, ori de cine mai trãieste pe acolo. Salariul sã meargã! si trai nenicã!
De la veveritele care si-au fãcut cuib în copacii de acolo, pentru cã e liniste, pânã la gropile uriase prin care mai cade câte un sobolan ce doarme pe la centrala termicã pe cãrbune, care, imediat ce dã frigul, fumegã de înnegureazã zarea, totul pare uitat în trecut.
Nimeni nu vede cã acest colos industrial se scufundã, dar la propriu, în craterele uriase, în care, fiecare director si angajat ce vine aici cu bolidul de lux, riscã sã cadã.
Curtea e plinã de gropi uriase si asta în ciuda faptului cã la garaj, soferii bolizilor asteaptã o zi mai bunã în care sã nu fie nevoiti sã facã slalom când îi aduc pe sefi la lucru.
De luni de zile, gropile s-au adâncit si veveritele s-au înmultit, în timp ce angajatii rãmân aceiasi, cu aceiasi letargie, în asteptarea lefii. Aici încã este asteptatã posta si, recent, când am avut nevoie de o aprobare de la Bucuresti, personal, am crezut cã permisiunea de a filma la o minã din Valea Jiului a venit cu diligenta, ori cu posta cãlare.
Directorul Samuel Dioane, nou numit, dupã ce nimeni nu a mai vrut sã îsi alãture numele de prãbusirea Complexului Energetic Hunedoara, nu poate fi deranjat si, la fel ca toti ceilalti, asteaptã provocarea prin e-mail, cã tot i s-au rãsculat niste angajati de pe la mina Vulcan. Nu a putut sã coboare în fata sediului, pentru cã poate se rusina de gropi si sper cã veveritele îi sunt dragi si mãcar pune pe cineva sã le ia alune.
Diana Mitrache
