Câti dintre noi stiu cã, la Polatiste era o barierã si cã acum, în anul Centenarului, fosta garnizoanã unde stãteau grãnicerii, români sau cea a maghiarilor, e doar o simplã ruinã, fãrã geamuri, nãpãditã de bãlãrii si uitatã de toatã lumea. Ne-au rãmas locurile, paginile din cãrtile de istorie si, în colectiile unor pasionati, câteva ceasuri ce le-au partinut grãnicerilor.
Defileul Jiului, douã tãri
Bariera între România si Austro-Ungaria era în defileu si istoricul Mircea Baron, profesor universitar, ne-a vorbit despre acele vremuri pe care acum le comemorãm în România, dupã 100 de ani. „Granita era la Polatiste, chiar peste podul ce trece peste pârâul Polatiste, care se varsã în Jiu. De o parte era granita cu Austro-Ungaria pânã la 1918 si atunci, acolo era un pichet de grãniceri, iar dincolo de pod, era pichetul de grãniceri români, pentru cã, pânã la 1918, la Unire, pârâul Polatiste a fost chiar granita”, a spus prof univ dr Mircea Baron, profesor de istorie.
Nu a fost mereu un drum ca acesta, pe care îl vedem acum si care a cu greu a ajuns asfaltat, lucrãrile derulându-se timp de peste un deceniu, dar istoricii sustin cã, încã din vremea romanilor exista o cale de acces. De altfel si Alexandru Vlahutã vorbeste despre el si îl descrie ca fiind „de o frumusete negrãitã. Nicãieri nu am vãzut desfãsurate cu atîta mãiestrie, în acelasi cadru, cele trei mari podoabe ale pãmântului – muntii, pãdurile si apa – ca în trecãtoarea aceasta spre Petrosani. Soseaua, o prispã netedã, scobitã în brâul stâncos al muntelui, largã de douã care si lungã de 29 de km, merge serpuind pe marginea Jiului, care îsi taie voiniceste albia în piatrã… Dupã un ceas de drum, vedem deschizându-se în dreapta noastrã o poianã frumoasã, în mijlocul cãreia e asezat Schitul Lainic – o bisericutã si câteva chilii împrejmiute cu leaturi de brad, unde îsi fac mãtania 8 cãlugãri bãtrîni… (…) La granitã, Polatistea vine limpede si grãbitã dinspre rãsãrit, spintecând fãgetul, unei vãi, si se azvârle în Jiu, sub podul de piatrã care leagã malurile a douã tãri ”
Drumul, însã, a fost ales ca alternativã mai bunã la cel ce trecea muntii prin Pasul Vâlcan si lega cele douã tãri. „Au si calculat cã, dacã un detasament de 300 de militari, timp de 3 ani, vine aici, ar putea sã facã drumul acesta. Pânã la urmã, la 1870, se începe constructia drumului spre defileu, din cauza costurilor s-a oprit si în 1879 se încheie un acord între statul român si cel maghiar pentru construirea acestuia. La Polatiste erau pichetele de grãniceri, iar vama maghiarã era în Petrosani si cea româneascã, a postei, era lângã Lainici”, a mai adãugat prof univ dr Mircea Baron, profesor de istorie. Constructia a rãmas în paraginã si nu mai are decât zidurile. Nu mai este folositã si acum, dupã 100 de ani, doar zidurile mai sunt mãrturii ale acelor vremi.
Doar grãnicerii aveau ceas
Grãnicerii erau dotati si aveau tot ce le trebuia pentru a-si face rondul. Unul dintre colectionarii din Valea Jiului, Nicolae Gherghin are câteva ceasuri inscriptionate din acea perioadã, când doar militarii aveau un astfel de instrument de mãsurare a timpului.
„Pichetul de grãniceri era dotat cu un ceas. Am unul, marca Tellus, pe care este inscriptionat cã apartine grãnicerului si data de 1931. Fiecare post de grãniceri avea unul de acesta, sau marca Optima. Armata românã a dotat, între 1930 -1931, militarii cu diverse ceasuri. Au existat 4 în total. Nu pot spune exact care era la postul din Defileul Jiului, dar cert este cã un ceas de acest fel a existat si acolo si, cel care era în post, la fiecare eveniment care era acolo, cum ar fi cã a trecut un câine, o vulpe, un om, la granitã, nota în caiet ora, data, minutul, când a încercat sã treacã granita. Am un ceas gradat cu numele soldatului Vãgãun N.”, ne-a explicat Nicolae Gherghin, colectionar din Valea Jiului, în a cãrui colectie se gãsesc si revistele ce atestã autenticitatea acestor ceasuri, dar si multe instrumente de mãsurat timpul din acel timp, busole si calculatoare matematice pe disc, din acea vreme.
Sunt 100 de ani de când aici nu mai este granita de care ne vorbesc istoricii si, din clãdirile pãrãsite reiese cât ne-am abandonat istoria. Nimeni nu mai foloseste constructiile ce le-au servit grãnicerilor, desi sunt solide si au rezistat vremii neprielnice din Defileul Jiului, iar colectionarii sunt singurii care si-ar dori ca obiectele acelor vremi sã poatã fi vãzute de cât mai multi oameni. Doar astfel, am reusi sã nu ne mai uitãm istoria.
Diana Mitrache
