Avea misiunea, în ianuarie 1999, sã tinã minerii în frâu si, în functie de deznodãmântul de la Costesti, Miron Cozma avea sã îi zicã dacã sã trimitã minerii spre Bucuresti sau spre Petrosani. Vorbim despre unul dintre fostii lideri ai minerilor, Costel Postolache, care acum ne spune cum au luptat minerii sã nu se închidã nicio minã, ce au obtinut atunci si ce a rãmas acum.
„Ministrul Industriilor Radu Berceanu a iesit pe post si a zis cã minele Dâlja si Bãrbãteni se vor închide, fãrã consultarea administratiei de la vremea respectivã, nici a sindicatelor. Delegatia din partea sindicatelor a negociat 9 zile la Bucuresti, cu ministrul industriilor. Nu am fost lãsati sã semnãm, desi obtinusem neînchiderea celor douã mine, plus o mãrire de salariu cu 35%. Conditia era sã ne întoarcem înapoi sã ne apucãm de muncã”, a spus Costel Postolache membru al Ligii Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Minerii au plecat prin Defileul Jiului, au înoptat la Lânici si a doua zi au stat la Târgu Jiu. De acolo au plecat spre Horezu si în cea de a 4-a zi a fost negocierea de la Cozia. „Eu nu am participat la acele negocieri. Am fost lãsat în fata Prefecturii din Târgu Jiu sã am grijã de marea parte de mineri si primind sarcina cã, dacã voi fi sunat la telefon, sã dau drumul autocarelor cãtre Valea Jiului sau, în caz contrar, spre Bucuresti”, mai spune Postolache.
Sunt 19 ani din acea zi de 24 ianuarie 1999, însã, liderii de atunci cred cã nimeni nu a vrut neapãrat dezvoltarea acestei zone.
„Cele 2.020 de miliarde de lei, de care discuta în Pacea de la Cozia, au ajuns la noi. Iar dupã Stoienesti, în acelasi an, când am împãrtit banii, a rezultat o mãrire de 21 % pentru subteran si 18% pentru suprafatã. Noi obtinusem la Bucuresti 35% pentru toatã lumea si neînchiderea celor douã mine”, spune cu amãrãciune unul dintre cei care a condus protestele din 1999.
INTERESELE UNORA, DECLINUL NOSTRU
Minele s-au tot închis si acum încã se închid, dar liderii minerilor din acei ani spun cã au adus chiar si investitori în zonã, ca posibilitate de reconversie a industriei, dar nimeni nu a vrut sã tinã cont.
„Am fãcut tot posibilul, mai ales dupã Stoienesti, eu lucrând în 1998 la Confederatia Sindicatelor din România, chiar în primele luni ale lui 1999, prin aprilie, si am adus investitori în fosta Ligã a Sindicatelor Miniere, unde am avut discutii. Dar nu noi eram cei care decideam, ci primãria, primar era atunci Carol Schterer. Ei trebuiau sã continue negocierile. Unul dintre patronii mari la acea vreme în România , care detinea fabrica de blugi Viorex a venit la primar, l-am lãsat acolo, cã nu mai era problema mea, iar când dupã câteva luni de zile m-am întâlnit cu patronul, mi-a spus cã îi pare rãu cã a venit aici si apoi a deschis în altã parte”, a conchis Postolache.
Acum, dupã 19 ani suntem în situatia în care toate minele se închid si sunt pe ultima sutã de metri, iar revoltele mineresti nu mai amintesc decât despre violentele din stradã. Nimeni nu s-a prea uitat spre Valea Jiului si, chiar si acum, minerii sunt amãgiti cu promisiuni despre materiale si piese de schimb, care nu prea mai ajung la ei, sub pãmânt. În tot acest timp, dezvoltarea zonei si sosirea investitorilor a rãmas aceiasi utopie.
Diana Mitrache
