În noaptea de 22/23 decembrie 1989, un grup pestrit de „colindãtori”, cca 60 de persoane (bãrbati, femei, tineri … majoritatea, duhnind a bãuturã ieftinã) au fortat intrarea în clãdirea unei institutii de „fortã”, pe vechi.
Pozitia fermã a celor aflati în serviciul de zi pe unitate si prezenta unor militari înarmarti, la vedere – însãrcinati cu apãrarea clãdirii (!?) – au domolit „asaltul” si au deschis, cât de cât, calea unui dialog. Întrebati fiind de actiunea lor, acestia, autodefiniti „revolutionari” au afirmat cã au fost trimisi de „Domnul profesor de la Primãrie” sã verifice birourile (!!!) si au cerut sã fie chemati la „fata locului” sefii. Stupoare ! Acestia nu rãspundeau la telefon. Stiam cã i-am lãsat în paturile pliante, la odihnã. Îngrijorat, am urcat la etaj … birourile erau goale si … asternuturile cãldute ! „Vitejii au fost pãrãsiti pe cîmpul de luptã” fãrã nicio avertizare… probabil, pentru a fi sacrificati fãrã milã … cã de, trebuia sã avem si noi „victimele noastre”! Ulterior, am aflat cã, speriati din cale afarã de strigãtele turbulentilor sau pur si simplu AVERTIZATI!!!, au pãrãsit în mare grabã si liniste, strategic, am putea spune, clãdirea si apoi curtea, sãrind gardulul de beton – cu ajutorul unor colegi ce s-au lipit de grupul fugarilor – undeva în zona din spatele Muzeului Mineritului.
„Comandamentul suprem” s-a instalat confortabil în 2-3 camere ale fostului hotel „Central” unde, în scurt timp, si-au continuat somnul binefãcãtor, ca si cum, nimic nu s-ar fi întâmplat. Ghinion, mi-am zis. Mi-am alertat colegii care se mai aflau prin birouri (la ordin, aflati la serviciu !) si le-am cerut sã fie calmi, sã fie atenti la mine, la ce fac, la ce spun … Ne-am strâns cu totii în holul de dupã usa de acces unde am reluat „negocierile” cu 2-3 turmentati ce pãreau a fi „dronele” turmei. Acestia au cerut sã verifice toate încãperile din clãdire pentru a-i depista pe cei care au arme asupra lor. Am acceptat. Am vertificat îmreunã toate încãperile mai putin cele de la et. 2 unde am fost întâmpinati cu „cartus pe teavã” de militarii ce apãrau astfel, birourile Securitãtii ! Mult timp, dupã aceea m-am întrebat: de unde aceastã mare diferentã de tratament: toti ofiterii, subofiterii … au fost retrasi în UM „Vânãtori de munte”, din Colonie, casele, familiile pãzite de militari înarmati…? Atunci mi-am zis doar, cã mãcar lor sã le fie bine! Noi, militeni de militie pe „persoanã fizicã”! Tare, nu?
Dupã ce am revenit în hol, ni s-a cerut pe un ton imperativ sã pãrãsim clãdirea. Dupã ce mi-am privit colegii… am acceptat. Am fost primul care am pãtruns în mijlocul celor masati între cele douã usi de acces. Simtând strânsoarea acestora am început sã strig „LIBERTATE, LIBERTATE …” (mai ceva ca Mel Gibson în „Inimã neînfricatã”!) În frenezia stârnitã de strigãtele mele, dupã ce am „pupat” vreo 2-3 sticle de bãuturã am fost lãsat sã cobor scãrile institutiei. Am fost urmat la scurt timp de colegii mei. Ne-am îndreptat, fiecare, spre casele noastre plini de îngrijorare de soarta familiilor noastre.
Epilog
În zorii zile de 23 dec. 1989, o micã parte dintre noi am revenit la locurile de muncã, unde am constatat cã am fost deposedati de lucruri personale, de la pixuri pânã la obiecte de îmbrãcãminte, bunuri din dotarea institutiei etc. Atunci, le-am spus colegilor: „Fratilor, dacã noi am ajuns sã fim furati, va urma, cu sigurantã, o vreme a jafului, fãrã scrupule, fãrã limite! Din pãcate, am avut dreptate.
Întregire
„Sã nu ne mai facem inimã rea si spaimã gândindu-ne cã lumea româneascã ar fi mai stricatã decât altele. Nu! Neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefãcut încã, nu e pânã-acuma dospit cumsecade.” I.L. Caragiale
Col(r) NIC Brãnisteanu
