„Ziceti acolo ce vreti, dar lãsati-mã dacu în pace, doar n-o sã dau interviuri cã-s un om terminat” – Paul C., Petrila.
„Tot timpul trebuie sã fiu cu ochii pe ele (gemene autiste – n.n.), au nevoie de ajutor la orice pas… Acum fac demersurile pentru a-mi schimba proteza piciorului” – Oana-Cristina P., Petrosani.
Doi oameni de vârste diferite, acelasi handicap – fãrã un picior. Cel mai în vârstã este înconjurat de familie, de dragoste, de atentie si cu toate acestea este irascibil si invocã mereu faptul cã e un om bolnav, cã nu stiu cei din jurul sãu prin ce trece, cã viata sa s-a terminat desi are 54 de ani si încã aratã un bãrbat ca bradul. Refuzul de a face miscare, de a se adapta noii situatii, desi au trecut sase ani de la accident, l-a fãcut sã creascã în greutate si de acolo usoare dezechilibre ale functiilor organismului.
Paul C., din Petrila, a devenit ursuz si nici nepotelul sãu pare sã nu-l însenineze prea mult. „Ne bucurãm cã în rest este relativ sãnãtos, dar de la accident s-a schimbat total, este depresiv. I-am arãtat cum alti oameni duc o viatã normalã, cei mai tineri au servici si copii, dar nu merge nimic, parcã i-a dispãrut pofta de viatã”- povesteste Marinela S., fiica mai mare a fostului miner rãmas fãrã picior în urma unui accident de masinã. Paul C. ne-a repezit: „ziceti acolo ce vreti, dar lãsati-mã dacu în pace, doar n-o sã dau interviuri cã-s un om terminat”.
Exact opusul lui Paul C., este Oana-Cristina, din Petrosani, o mamã greu încercatã de viatã, o mânã de om de o fortã rarã. În urma unui accident de masinã – un iresponsabil a lovit-o din plin chiar pe trotuar – a rãmas si ea fãrã un picior. Cãsãtoritã fiind a nãscut douã gemene, care initial au fost diagnosticate cu retard, ca ulterior sã se constate cã sunt autiste. O viatã chinuitoare a unei mame fãrã picior, doi copii care necesitau atentie si îngrijiri deosebite, apoi spitale, controale, tratamente… Tatãl fetitelor si sotul Oanei a clacat psihic, durerea si perspectiva sumbrã a vietii l-au doborât. A pãrãsit familia pentru a nu o lua razna. Asa se face cã Oana-Cristina a rãmas singurã, cu handicapul sãu, sã-si creascã gemenele veghind zi si noapte asupra lor, sã le poarte pe la spitale, la tratamente, iar fiecare mãruntã reusitã în comportamentul fetelor este pentru ea o mare victorie. Are si ea familie – tatã si sorã, în Uricani – care o ajutã în mãsura posibilitãtilor. Gemenele au acum 11 ani, iar mama lor 38 de ani…
„Este greu, dar Cristina si Alexandra sunt iubirile mele. Tot timpul trebuie sã fiu cu ochii pe ele, au nevoie de ajutor la orice pas. Mã ajutã foarte mult scoala specialã de la Simeria, unde le duc de luni pânã vineri. Acolo este un colectiv extraordinar, au fãcut progrese, mã pot întelege cu ele, mai ales cu Alexandra. Acum este vacantã, nu mai merg la scoalã. Periodic trebuie sã le duc la controale la Cluj si îmi este foarte greu sã fac rost de mijloc de transport, de o masinã, pentru a le duce la doctor. Da, existã momente când obosesc, când simt cã nu mai pot, dar le depãsesc. Acum fac demersurile pentru a-mi schimba proteza piciorului, cealaltã nu mai corespunde e prea veche si mã jeneazã.
Am mai pãtit una, cã asa se întâmplã… Eram cu fetele în statie si eram cu telefonul în mânã sã chem un taxi, iar Alexandra s-a agitat, m-a împins si cum stabilitatea mea este una cu probleme, am cãzut lovindu-mã rãu la piciorul sãnãtos. Am stat în spital la Hateg, iar personalul de la scoalã, din Simeria, a fost ca si familia mea, au venit zilnic la spital” – povesteste, printre multe altele, Oana-Cristina. Pãrea mai slãbitã decât ultima datã când am vãzut-o si am întrebat-o dacã stã bine cu sãnãtatea. Ne-a precizat cã a renovat casa, apartamentul aflat la parterul blocului, pentru cã igrasia o invadase si apãruserã insecte de la umezealã. Era vãdit obositã, dar ne-a asigurat cã va trece… Oana pare un copil cu copii pe care viata o încearcã greu, dar fiind în general comunicativã, tonicã, are multi amici, este apreciatã si respectatã în Cartierul Aeroport pentru forta sa de a-si duce crucea cu demnitate.
De regulã, un handicap fizic înseamnã nesansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viatã, de a te raporta în permanentã la oamenii sãnãtosi, lucruri ce duc invariabil la un handicap al constiintei, unul psihic. Dintre cele douã cazuri prezentate, în cel al domnului Paul C., din Petrila, pare cã s-a întâmplat. Oana-Cristina a reusit sã-l evite în primul rând prin acceptare vorbind deschis de lipsa piciorului, vorbind deschis, fãrã sã se plângã, de greutãtile de zi cu zi, orã de orã, cu gemenele sale autiste, iar acest lucru se va întâmpla pânã la sfârsitul vietii sale…
Ileana Firtulescu
