Mi-am permis cateva zile de concediu. Nu din cauza nametilor, ci pentru ceva necazuri omenesti, legate de cineva mai batran si mai trist decat mine. Desi cred ca tristetea nu e o stare de spirit, uitandu-ma in jur, tristetea a devenit obisnuinta. Pana sa ma dezmeticesc, am asternut pe blestemata foaie alba de hartie niste ganduri. Care s-au nimerit sa-mi reuseasca in versuri. Nu e o poezie. E o stare de fapt. Poate o profetie. Poate o profesiune de credinta. Dar, cu siguranta, sunt ganduri sincere.
Sunt „mijloc fix” intr-un local,
In care, una-ntr-una, e la fix
Va tot invit la dans, ultimul bal,
Iar daca nu dansati, ma doare-n pix.
Am locul meu, cuierul personalizat,
Am, uneori, parte de omenie
N-am bani intotdeauna, insa am rabat
La ciorbe, la gratare si ce-o mai fi sa fie
Oricum, orice, oricand, pe veresie
Sunt „mijloc fix” intr-un local anume,
Sunt ce vreau eu, oriunde si oricand
Sunt lacrima ce picura pe lume
Sunt gandul care pune caramida peste gand…
Vreau sa raman un „mijloc fix”, acum,
Cand lumea nu mai stie-ncotro merge
Am o banuiala sumbra – va fi scrum
Si tot ce e pe PC-uri se sterge
Raman un „mijloc fix”, la Petrosani
O sa vedeti. Dar vor mai trece ani…
Nu sunt adeptul ideilor sau alucubratiilor despre Apocalipsa. Ce e sigur, suntem cam multi pe Pamantul asta… Multi si rai…
