Lipsa materialelor si a echipamentelor corelatã cu presiunea sefilor de a se ignora normele de protectia muncii duc la tragedii. Asa s-a întâmplat la Petrila, unde ortacii erau fortati sã lucreze cu focul în spate si sã tacã pentru ca mina sã fie pe primul loc la productia de cãrbune.
Tragedia de la Uricani este pe masa judecãtorilor. Multi ortaci se feresc sã vorbeascã despre aceste probleme pentru cã stiu cã-si pierd pâinea. Cei care povestesc însã, sunt minerii care au iesit în pensie, iar mãrturiile lor sunt uluitoare.
Minerii lucreazã aproape cu mâinile goale si nu de ieri de azi ci de multi ani, iar cei care au curaj sã vorbeascã despre lipsuri sunt imediat pusi pe listele de „neagreati” de cãtre superiorii lor. Pedeapsa vine imediat si sunt trimisi sã lucreze la suprafatã sau amenintati cu concedierea. Lipsa materialelor s-a fãcut simtitã imediat dupã 1990, când nu mai exista un control strict al statului si erau angajate primele firme private pentru a le livra. Multe dintre aceste societãti construite în jurul mineritului, au cãpusat Compania Huilei încasând sume colosale pentru servicii si produse inexistente. Totul se vedea imediat la front, unde piesele, consumabilele, începeau sã lipseascã din ce în ce mai mult. Aveau sã aparã si primele tragedii în subteran provocate de aceste lipsuri corelate cu alte deficiente cum ar fi metodele de exploatare. Cazul EM Vulcan vorbeste de la sine, unde douã accidente colective au fãcut zeci de victime. Au urmat apoi Lupeni, Petrila si Uricani.
Trimisi în bratele mortii
Valter Cojman este unul dintre minerii care s-au confruntat ani de zile cu lipsurile din subteran. A reclamat si când era angajat iar nu o datã a fost avertizat sã-si tinã gura, ba chiar i s-a spus în fatã cã s-a pus un pret pe capul lui. În 2010 s-a disponibilizat si poate vorbi fãrã teamã de presiunea sefilor, iar mãrturia lui este uluitoare. „În august 2006 trei mineri au fost gazati la E.M. Lupeni si au avut nevoie de spitalizare pentru a se repune pe picioare. Cei trei au fost trimisi de seful lor de sector, în zona în care lucrau salvatorii, ca sã recupereze materiale. Acolo a fost si un inspector sef de la C.N.H. cãruia oamenii i s-au plâns cã metanul depãseste 1% si aparatul de mãsurat gazele indica prezenta monoxidului de carbon. Inspectorul le-a replicat cã aparatul este defect si cã pot sã-si continue linistiti activitatea. ITM-ul a ajuns la concluzia cã minerii sunt cei vinovati pentru cã nu aveau ce cãuta în zonã. Ulterior sunt gãsiti sefii de vinã pentru gazarea celor trei. Din pãcate majoritatea angajatilor sunt atât de speriati de cãtre sefi încât executã tot ce li se ordonã”, spunea Cojman.
Materiale din banii proprii
Pentru cã-si puneau viata în pericol din cauza unor materiale extrem de necesare dar în acelasi timp banale, ortacii erau nevoiti de multe ori sã si le procure din salariu. „Dupã disponibilizãrile din 1997, cei de la sectoarele auxiliare am început sã cumpãrãm, din bani proprii, banda de izolat, pânze de bomfaier, discuri abrazive, becuri, tuburi de neon, scule ca sã ne putem desfãsura activitatea. Pot spune cã am izolat un cablu electric cu pungi de plastic din cauza lipsei banalei benzi de izolat. Dacã respectivul cablu ar fi fost în subteran, as fi fost nevoit sã întrerup de tot alimentarea cu tensiune. Mecanicii de pompe îsi cumpãrau singuri becuri pentru iluminat în statiile de pompe”, povestea ortacul. Recuperarea era cuvântul de ordine pentru superiori care-si trimiteau subordonatii în zone periculoase pentru a scoate materiale si echipamente abandonate din anii de glorie ai mineritului. Ortacii, cu riscul vietii, le recuperau, le curãtau si apoi le reintroduceau în minã pentru a fi folosite. „Personal am fost cu câtiva colegi sã recuperam fonte pentru mansoane de pe galerii pãrãsite, neumblate de ani de zile. Pentru cã am avut un metanometru bun, am înaintat si am recuperat doar cât nu am avut peste 1% metan. Din pãcate cazuri din acestea s-au întâmplat se întâmplã si se vor mai întâmpla pentru cã, sefii, din dorinta de a da productie uitã de protectia muncii si ii obligã pe oameni sã facã tot felul de activitãti contrare RSSM, sub amenintarea cã, dacã nu le convine muncitorilor, li se va da fisa de instructaj si nu au decât sã-si gãseascã alt loc de muncã”.
Maximilian Gânju
