Momârlanii din Valea Jiului respectă, cu sfințenie, anumite tradiții și obiceiuri moștenite din moși-strămoși. Pășunatul începe cu urcatul oilor la munte.
Potrivit tradiției, în fiecare an, imediat după Paști, momârlanii urcă oile la munte, pregătiți pentru măsurat, marcând astfel începutul păşunatului.anul acesta, obiceiul a fost reluat odată cu relaxarea măsurilor sanitare impsue din cauza pandemiei de coronavirus. astfel, în mai multe zone ale Văii Jiului, momârlanii au reluat tradiția. Pentru momârlani, dusul oilor la munte este un adevărat ritual. Preotul locului este chemat să oficieze o slujbă religioasă. Încă din negura vremurilor, momârlanii au existat și au supraviețuit datorită păstoritului, iar cei de astăzi sunt continuatorii acestor îndeletniciri, păstrând cu sfințenie ceea ce au moștenit de la înaintași.
Oile, tunse şi ”însemnate” cu câte o pată de culoare, urcă în munte cu o zi sau două înainte de măsurat. Într-o atmosferă de sărbătoare, după binecuvântarea preotului, se măsoară laptele muls de la oi stabilindu-se astfel rânduiala la ciobănit la stână.Tradiţia spune că aceia care au măsurat cel mai mult, sunt primii la brânză, dar şi primii la munca de la stână.
În fiecare an, în jurul sărbătorii Împăraţilor Constantin şi Elena, oile ies la munte, marcând astfel începutul păşunatului în comun.
La micuţa stână dinspre staţiunea Straja, în Lupeni, proprietarii de turme de oi se întâlnesc, an de an, pentru măsuratul oilor. Reguli vechi de când lumea, păstrate cu grijă din generaţie în generaţie, sunt respectate cu sfinţenie de fiecare dată. Oile sunt tunse şi „vopsite” cu câte o pată de culoare pentru a-şi certifica astfel apartenenţa stăpânului. Gospodinele pregătesc bucate alese din care se vor înfrupta la munte nu numai ei şi ciobanii, ci şi toţi iubitorii de tradiţii invitaţi cu acest prilej la stână. Într-o atmosferă de sărbătoare, se măsoară laptele muls de la oi, stabilindu-se astfel rânduiala la ciobănit, la stână şi la brânză. Cantitatea de brânză care îi revine fiecărui proprietar de turmă este în funcţie de cantitatea de lapte măsurată de la oile proprii, acum văzându-se grija pe care au avut-o pentru hrana oilor şi pentru îmbunătăţirea rasei acestora.
Rând pe rând, ciobanii îşi mulg oile, apoi se adună la măsuratul laptelui. Laptele se toarnă într-o căldare îngustă şi înaltă şi se măsoară cu un băţ de lemn care are gradaţii ce corespund unui anumit volum cunoscut de ei ca vadră (aprox. 10 litri), cioiuri şi cupe. Din instrumentul măsurii laptelui nu puteau lipsi găleata de muls şi cupa, (amândouă din lemn), tăncuşa şi rabojul. Odată muls, laptele este măsurat cu tăncuşa de lemn, pe care se face semn în dreptul nivelului la care ajunge laptele din găleată. Mai demult, se obişnuia ca tăncuşa să se despice în două, una dintre jumătăţi fiind dată proprietarului, cealaltă rămânând la baci. În funcţie de cantitatea de lapte „înregistrată” pe tăncuşă, se stabileşte cantitatea de brânză ce revine fiecărui proprietar de animale. Această cantitate se însemnează pe raboj, „actul contabil” al baciului, pe care acesta îl poartă înfipt sub chimir ca să îl poată consulta ori de câte ori e nevoie. De-a lungul veacurilor, semnele înscrise pe raboj, înţelese doar de acela care l-a facut, au devenit tot mai elaborate, mai estetice, deoarece erau văzute de multă lume şi caracterizau, prin aspect şi mesaj, gradul de inteligenţă al baciului. Rolul rabojului a fost preluat, în timp, de bâta ciobănească, care a devenit o adevărată carte de vizită a ciobanului, transformată adeseori într-o opera de artă nepreţuită. S-a realizat astfel, pentru prima dată în cultura populară românească, trecerea evidentă a unor elemente strict funcţionale (cu funcţie de memorare), către elemente de ordin artistic, cu funcţie estetică şi spirituală mai presus de funcţionalitate.
Monika BACIU
