17 aprilie 2006, scrie pe ultimul vagonet cu huilă, scos din mina Aninoasa și care acum zace mărturie anilor în care un oraș întreg trăia din minerit.
Acum, totul pare desprins din altă viață și, după ce au ținut prima pagină cu oamenii evacuați din cauză că li s-au năruit acoprișurile, în pragul Crăciunului, orașul nu mai are prea multă viață. În acest week-end s-au împlinit 15 ani de când mina Aninoasa a fost închisă și de când orașul a trecut de la agonie, la linia de plutire.
La poarta care servea cândva drept locul principal de activitate și un furnicar de oameni intra și ieșea, acum e pustiu. Oamenii stau în casă, ori prin cârciumi și prea puțini au mai ales să trăiască aici. Cei mai mulți oameni care au rămas la Aninoasa sunt foști mineri, acum pensionari, ori disponibilizați cândva de la mina Aninoasa. Privesc cu toții spre ceea ce a fost mina și nu mai au mari speranțe. Fără spital, fără asistență medicală, cu drumuri abia acum asfaltate, primul oraș intrat oficial în faliment în România și salvat pe vremea premierului Ponta, a ajuns acum să plângă vremea exploatării de huilă.
Orașul supraviețuiește cu greu și eforturile autorităților nu au reușit să îl repună pe o linie viabilă. Nu se poate vorbi despre nimic ce s-ar fi pus în locul minei, nimeni nu a deschis aici vreo afacere și un indicator rutier din zona Iscroni încă te trimite la Mina Aninoasa, ca o ironie a sorții închisă în 17 aprilie 2006.
Diana Mitrache
