Sinucideri în lant în Valea Jiului. În ultima perioadã în Valea Jiului au avut loc mai multe sinucideri. De cele mai multe ori aceste cazuri au fost semnalate în rândul unor bãrbati tineri, am putea spune. Psihologii au arãtat cã un motiv pentru a explica numãrul mare de sinucideri, dar si de tentative înregistrate în ultima perioadã poate fi si cel al mediatizãrii excesive a cazurilor.

Cea mai folositã metodã de sinucidere în rândul romanilor este spânzurarea (79 la sutã din cazuri), urmatã la mare distantã de intoxicatia voluntarã (7 la sutã) si precipitarea (5 la sutã). Sinuciderea a fost si rãmâne un subiect extrem de controversat. Catalogat ca act de curaj, lasitate, slãbiciune, pãcat capital, nebunie, sinuciderea este un fenomen extrem de complex, influentat de factori psihologici, biologici si sociali. De asemenea, depresia necesitã o atentie deosebitã încã de la primele semne, fiind a treia cauzã de sinucidere în rândul persoanelor de orice vârstã. Studiile aratã cã doar 15% dintre cazurile de suicid sunt provocate de cauze de naturã patologicã. Restul, de depresie, ce îl determinã pe individ sã vadã moartea ca pe ultima solutie pentru problema cu care se confruntã. Alte studii aratã cã 6% dintre cei care se sinucid urmeazã exemplul pãrintilor, de unde s-a si tras concluzia cã înclinatia cãtre sinucidere este mostenitã.

Lipsa unei familii, alt motiv care împinge la sinucidere

În cazul femeilor care au o carierã plinã de succes, dar cãrora nu le mai rãmâne timp si pentru viata personalã, apare la un moment dat întrebarea legatã de adevãrata importantã a lucrurilor care conteazã. Trãim într-o goanã nebunã dupã mai mult si mai bun, însã atunci când facem bilantul, nu avem cu cine sã ne bucurãm sau sã ne întristãm. Existã familia de origine, existã prieteni, dar nu existã acea jumãtate sau acel suflet mic care sã spunã „mama”. Pe fondul acestor gânduri, se poate instala depresia si, în timp, împreunã cu ea, si gândurile legate de sinucidere. Depresia se poate instala si în viata persoanelor realizate.

Depresia se instaleazã chiar si în viata persoanelor ce par extrem de împlinite. Gestul sinuciderii nu poate fi oprit nici de existenta unui copil

Mai mult, în astfel de momente, existenta unui copil nu opreste întotdeauna gestul ireversibil al sinuciderii ci, uneori, poate fi catalizator. Gândurile irationale afirma cã o mamã care nu mai are succes în plan profesional nu ar mai fi o mândrie pentru copilul sãu. Atunci, sinuciderea l-ar crutã si pe acesta de esecul mamei. Între 60 si 80% dintre cei care comit suicid îsi comunicã intentia sub o formã sau alta. Aceastã intentie este si ar trebui privitã ca un semnal de alarmã, ca un strigãt mut dupã ajutor în fata vidului existential care subjuga individul. Dupã o tentativã nereusitã de sinucidere, de cele mai multe ori urmeazã si alte încercãri, motiv pentru care o astfel de persoanã necesita ajutorul unui specialist (psiholog, psihiatru).

Orice tip de problema trebuie privitã ca o provocare

De multe ori, acest gest pare cu atât mai inexplicabil cu cât mãstile pe care aceste persoane le poartã în public sunt impecabile. Însã, de multe ori, tocmai expunerea fericirii si împlinirii absolute aratã cã ceva nu este în regulã. În viata fiecãrui om existã si momente mai putin fericite. A afirma contrariul si a sustine cã esti extrem de fericit si împlinit nu înseamnã decât dorinta puternicã de a ascunde adevãrul despre tine si viata ta. Este adevãrat cã sunt si oameni care primesc greutãtile cu zâmbetul pe buze si sunt fericiti, dar acest lucru nu înseamnã cã nu au probleme, ci cã stiu cum sã le perceapã si sã le întâmpine cã pe niste provocãri.

Sã ai pentru ce trãi. Concluzia care se impune este cã, în astfel de situatii si nu numai, se instaleazã vidul existential. De cele mai multe ori, nu este atât de important dacã ai cu ce sã trãiesti, ci mult mai important este sã ai pentru ce trãi, sã nu pierzi din vedere care este scopul existentei. În lipsa unui astfel de scop apare vidul existential. Asa cum nicio actiune nu poate exista în lipsa unui scop, nici viata nu poate fi întretinutã în lipsa unei motivatii puternice, indiferent care ar fi aceea. Dacã ne concentrãm atentia pe ceea ce avem, vom realiza cã suntem mult mai bogati decât ne imaginãm.

Sinuciderea, un pãcat capital

Sinuciderea este curmarea vietii proprii. Biserica spune cã nu avem voie sã ne luãm viata pe care nu ne-am dat-o noi, sinuciderea fiind un pãcat împotriva Duhului Sfânt si fãrã de iertare. Sinucigasului nu i se mai poate face nici un fel de slujbã si nici nu se îngroapã în cimitir cu cei credinciosi. Conform dogmei crestine, sinucigasul, prin actul sau nefericit, i se substituie lui Dumnezeu. Cel care îsi curma viata se crede el stãpânul vietii si al mortii, delimitându-se total de conditia sa în raport cu existenta. Acesta este un pãcat împotriva Duhului Sfânt, despre care Hristos a spus cã nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor. Biserica sustine cã moartea sinucigasilor este cea mai tristã dintre toate mortile posibile. Asta pentru cã sinuciderea este o sfidare pe care omul o aduce lui Dumnezeu si sensului creator al existentei. Problema înmormântãrii sinucigasilor s-a mai luat în discutie de-a lungul timpului. În aceastã privintã, Biserica Ortodoxã are un punct de vedere bine precizat. Dacã în privinta incinerãrii Biserica nu are un canon expres care sã interzicã acest lucru, faptul se datoreazã aparitiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viata Bisericii mult mai târziu, adicã dupã încheierea colectiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Dupã cum se stie, incinerarea a început sã pãtrundã în Biserica crestinã abia din secolul al XVIII-lea, adicã dupã Revolutia francezã din 1789. În schimb, pentru sinucigasi existã un canon, din seria celor ale Sfintilor Pãrinti, care interzice oficierea slujbei înmormântãrii si a oricãrui fel de slujbã de pomenire pentru acestia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreste a se aduce jertfã, adicã a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigasi. Canonul este de altfel un rãspuns la o întrebare care i-a fost adresatã Sfântului Pãrinte. În ceea ce priveste însã aplicarea practicii de a nu se face slujbã înmormântãrii celor sinucisi, trebuie sã observãm cã sunt douã feluri de situatii pe care preotul trebuie sã le cunoascã si anume: sinuciderea cu bunã stiintã sau cu mintea întreagã si sinuciderea alienatilor mintali, despre care si canonul mentionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire si distinctie. De altfel si manualele de Liturgica fac aceastã diferentiere, pe când Molitfelnicele si Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele si nici despre vreo interdictie pentru sãvârsirea înmormântãrii sinucigasilor.

Raul IRINOVICI