“Ca dascali, ca parinti, trebuie sa fim capabili sa ne adaptam rapid situatiilor, schimbarilor de tot felul, iar pe mine faptul ca sunt parintele unui adolescent de 16 ani, ma ajuta, si chiar ma obliga, sa fac asta… Elevii din ziua de azi interactioneaza cu Media, in general, in mod diferit fata de cum o faceam noi sau fata de cum o facem noi.  Dar mass-media, internetul, nu este un profesor, ci doar un instrument” –   Daniela Ciontescu, profesor de fizica la Colegiul National Mihai Eminescu Petrosani.

A fi dascal care se respecta in ziua de astazi, nu pare deloc usor. Am asistat la scene dramatice in care unii profesori se plangeau de tineretul acestor vremuri, care, cu manie sau deznadejde, catalogau tinerii ca fiind neinteresati de studiu, de scoala in general, si ca au un comportament deviant… De ceva vreme am urmarit cativa profesori pe retele de socializare, comunicarea lor cu elevii, a elevilor cu profesorii, postarile pline de talc si intelepciune, de provocare  la dezbatere.

Unul dintre dascali s-a evidentiat prin insistenta cu care incerca sa atraga atentia unei stari de fapt. A invitat insistent la studiul unui articol numit “Creierele generatiei ‘digi’, setate altfel decat ale profesorilor. Cum stimulezi elevii sa invete”. Adica, copiii de astazi sunt “setati” sa invete prin imagini, film si tot ce presupune tehnologie. Daca profesorii nu se adapteaza, lectiile sunt plictisitoare si fara noima pentru elevi. Ca urmare, saptamana trecuta s-a lansat si in Romania proiectul “scoala Discovery” de catre specialisti americani in educatie, care i-au invatat pe dascalii romani cum sa integreze resursele media in predare.

Un profesor updated

Daniela Ciontescu este profesor de fizica. Am abordat-o fara prea multa speranta, parand un om caruia nu-i poti citi trairile pe chip, iar atitudinea sa pare ca este  a omului care iti cantareste fiecare vorba, fiecare gest, lucru ce m-a dus cu gandul la filmul “Uite cine cu cine vorbeste!”…

Surpriza! A raspuns atat de dezinvolt si de neprecis setului de intrebari trimis, dar foarte dinamic. Acest lucru dovedeste o fire care freamata, care isi iubeste meseria, tinerii si oamenii in general si care are multe de comunicat. Ca urmare,  am renuntat la ideea unui interviu si am lasat textul asa cum ne-a fost remis pentru a nu-i altera mesajul…

“Ma simt onorata, dar cu greu vorbesc despre mine. Ma descurc mai bine, cred, atunci cand vorbesc despre frumusetea meseriei mele sau despre elevii mei. Sa vedem…

Predau fizica de 20 de ani… Doamne, cand scriu “20 de ani” parca vorbesc despre altcineva, si asta pentru ca ma simt la fel ca acum 20 de ani, cu aceleasi emotii la inceput de an scolar, la sfarsit de an scolar; cu aceeasi placere si bucurie in fiecare zi atunci cand intru la clasa, atunci cand sunt in mijlocul elevilor mei.

In cei 20 de ani, am predat la toate formele, specializarile, ciclurile de invatamant: Liceul Teoretic Lupeni (6 ani), Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida Petrosani (5 ani), scoala Generala I.G.Duca Petrosani (8 ani), iar de doi ani la Colegiul National Mihai Eminescu Petrosani. De la fiecare unitate de invatamant, de la fiecare coleg, am invatat cate ceva, de la fiecare elev, indiferent de varsta sau cerinte educative, am invatat cate ceva”.

“Mass-media, internetul, nu este un profesor, ci doar un instrument”

“Cred ca este foarte important, ca dascal, sa iubesti, sa ajungi la sufletul elevilor pentru ca cele impartasite de tine sa ajunga acolo unde trebuie: la ei, la elevi, si nu oricum, ci cu placere si degajare, nu cu amenitari si stres. Nu cred ca a fi un dascal exigent inseamna neaparat ca trebuie sa inspiri teama. Un dascal trebuie sa fie exigent in primul rand cu el insusi, trebuie sa fie deschis atat pentru a darui, cat si pentru a primi, pentru a asculta.

Ca dascali, ca parinti, trebuie sa fim capabili sa ne adaptam rapid situatiilor, schimbarilor de tot felul, iar pe mine faptul ca sunt parintele unui adolescent de 16 ani, ma ajuta, si chiar ma obliga, sa fac asta.  In special pentru ca elevii, tinerii de azi sunt diferiti de tinerii care eram noi, sunt diferiti fata de elevii de acum 15 ani. Este si firesc sa fie asa, pentru ca stiinta si tehnologia au evoluat, iar orizontul lor s-a deschis dintr-o data si foarte mult. Ei sunt in contact permanent cu tot ce este nou, bun sau mai putin bun, prin intermediul internetului. Elevii din ziua de azi interactioneaza cu Media, in general, in mod diferit fata de cum o faceam noi sau fata de cum o facem noi.  Dar mass-media, internetul, nu este un profesor, ci doar un instrument. Rolul nostru, al parintilor, al dascalilor este de a-i indruma, iar indrumarea trebuie sa fie sugerata intr-un mod cunoscut si indragit de tinerii de azi, iar pentru asta, cred ca ar trebui sa fim capabili sa ne adaptam rapid si din mers pentru ca, altfel, nu mai putem ajunge la ei, la tinerii invatacei; ne pierdem pe undeva, si ei de noi, si noi de ei. Iar pentru unii dintre elevii nostri, pierderea asta poate insemna un dezechilibru, poate insemna chiar renuntarea la scoala”.

”Este o onoare si o mandrie sa fiu dascalul lor”

“De aceea, a fi dascal nu inseamna doar a intra la ora si a-ti expune cunostintele, cerand apoi ca elevul sa reproduca ce ai transmis. Pentru mine, a fi dascal inseamna a descoperi fiecare elev, a descoperi dincolo de ceea ce se vede. A fi dascal nu inseamna a-mi desfasura doar “norma didactica de predare de 18 ore” (sa folosesc si eu limbajul de lemn), ci si implicarea, alaturi de elevii mei, in alte activitati extrascolare, in derularea unor proiecte care sa-i implice efectiv, proiecte stabilite impreuna cu ei, in functie de nevoile, pasiunile si provocarile lor, fie ca este vorba despre fizica (stiinte, in general), fotografie sau arta, proiecte de parteneriat local, national sau international. Pentru ca tinerii din ziua de azi se plictisesc extrem de repede, au nevoie de provocari, si nu oricum, ci intr-un mod in care sa-i atraga. Ori asta presupune timp, ascultare, cautare, daruire, deschidere catre nou.

Iar eu, ca dascal, pot spune ca am parte de noi provocari in fiecare moment. stiu ca acum veti spune: “Fireste, doar predai la cel mai bun Colegiu, unde elevii sunt de elita”. si da, este adevarat, elevii mei sunt extraordinari! Sunt, asa cum ei au spus-o cu mandrie la un post de radio, “liceeni full time”. Este o onoare si o mandrie sa fiu dascalul lor. Dar nu am predat dintotdeauna doar la clase de elita. Am predat la toate formele si ciclurile de invatamant si, de fiecare data, cu aceeasi bucurie si placere. Poate doar pentru ca imi iubesc si imi respect atat meseria, cat si pe elevii mei. si mai cred ca un rol important in meseria de dascal il are respectul reciproc si  increderea, iar niciunul dintre aceste lucruri nu se obtine usor.

Dar m-a luat „valul” si nu cred ca am raspuns tuturor intrebarilor, punctual. Sa vedem…”

Tristeti profunde si bucuria iubirii

„Credeti cu adevarat ca seriile de elevi care trec astazi prin mana dumneavoastra sunt viitorul mai bun al Romaniei?

Cred ca fiecare generatie ar trebui sa fie formata, indrumata, astfel incat sa poata deveni un viitor mai bun, ori acest lucru se poate face doar daca cei care ii formeaza au viziune, au deschidere spre viitor, se preocupa sa inteleaga ce inseamna un viitor mai bun si sunt capabili sa le ofere tinerilor toate aceste experiente si informatii intr-un mod care sa fie inteles si acceptat, care sa fie in concordanta cu lumea in care traim. Apoi: „care au fost cele mai dificile momente, dar si cele mai remarcabile pe relatia cu elevii ?”

Momente dificile… nu stiu… Cele mai grele si dureroase momente sunt atunci cand vezi tristetea in ochii unui copil, atunci cand are un esec, oricat de mic, atunci cand pierde pe cineva drag sau cand este bolnav. Traiesti alaturi de ei, simti tristetea alaturi de ei si trebuie sa fii tare, sa gasesti puterea de a spune si de a face ce trebuie pentru a-i alina suferinta.

Momente remarcabile? Prea multe! Atunci cand elevii tai te privesc cu bucurie, cand vezi in ochii lor respect si iubire… atunci cand spun mirati:

„S-a sunat de iesire? Deja? Ce repede a trecut ora!”… atunci cand primesti vestea unei realizari a lor, a unei bucurii… atunci cand ti se spune, chiar si dupa ani si ani: „Multumesc, doamna profesoara!”

Pentru ca eu chiar cred ca „Te imbogatesti prin ceea ce daruiesti si iti imbogatesti insati putinta de a darui” (Antoine de Saint Exupery).

Nu stiu daca aceste randuri sunt ceea ce asteptati dumneavoastra. Sunt doar gandurile unui profesor care iubeste sa fie Dascal”.

Ileana Firtulescu