Dozator de lapte proaspãt – la Lupeni, Grãdinitã privatã si valorificarea straielor momârlãnesti – la Petrosani, ouã de prepelitã pentru nemti – la Lonea etc., etc.

Când oamenii au un serviciu stabil, cu un salariu decent, se limiteazã în a-si mai testa capacitãtile multumindu-se, în general, cu viata confortabilã pe care o au. Marile idei s-au nãscut din cãutãrile febrile pentru a gãsi solutii de spravietuire.

Asa se întâmplã si în aceste vremuri de crizã cu magazinele, care au nãscocit metode indedite de atragere a clientilor, întreprinderile care s-au replofilat si, chiar dacã ideile nu au fost unele de succes de la început, cãutãrile continuã…

Oamenii simpli au devenit si ei inventivi din necesitatea de a-si plãti facturile. Într-o discutie purtatã la Oficiul Registrul Comertului  Petrosani – care functioneazã într-un spatiu total inadecvat si unde un singur om este si sef si casier si femeie de serviciu – cu formatori profesionali si oameni de afaceri, am aflat cã Valea Jiului freamãtã în a cãuta solutii pentru a învinge sãrãcia si implicit pentru a dezvolta zona.

Asa am aflat cã o familie de pensionari s-a apucat sã presteze un serviciu care s-a dovedit a fi unul de succes. Sotia gãtea în bucãtãria apartamentului, iar sotul livra mâncarea la domiciliul solicitantului. Initial au avut trei clienti.

Si cum calitatea si seriozitatea este doritã de toatã lumea, publicitatea din om în om a avut efect nesperat. Au mai apãrut un avocat, un doctor, un afacerist, un ziarist, o mamã singurã, cu doi copii, care avea serviciu cu program prelungit, o familie si încã una… Asa au ajuns sã nu mai facã fatã cererilor si s-au hotãrât sã-si deschidã o firmã pentru a se extinde.

Un alt momârlan, din Lupeni, vrea cu tot dinadinsul sã monteze în centrul municipiului un dozator cu lapte prospãt, dar sã si amenajeze stâna astfel ca doritorii sã petreacã un sfârsit de sãptãmânã sau chiar un concediu în mijlocul naturii, sã mãnânce sãnãtos, sã guste din farmecul vietii ciobanilor, sã hrãneascã si sã îngrijeascã oile – vara la pãsune, iarna la tarc…

Un altul, din Petrila, vãzând în alte pãrti un crescãtor de prepelite – care ajunsese sã aibã 3000 de astfel de pãsãri, de la 10 cu câte pornise în afacere în urmã cu doi ani – si cum vine neamtul si italianul si încarcã tirul cu ouã plãtind sume mari, s-a gândit sã încerce pentru cã are teren în Lonea, are ceva bãnuti si s-a hotãrât cã meritã sã încerce.

Un altul, din Petrosani, s-a gândit sã valorifice straiele momârlanilor scoase din uz. Astfel a creat vestimentatie unicat cu aplicatii din catrintele, iile si poalele din portul popular, a confectionat bijuterii si accesorii care s-au vândut ca pâinea caldã, drept pentru care s-a vãzut nevoit sã-si înfiinteze o firmã de profil.

Pensiuni, cu particularitãtile atât de diversificate de la o localitate la alta a Vãii Jiului, vor apãrea în numãr mai mare.

O bunicã, de 50 de ani, din Petrosani, fostã educatoare, vrea ca pe lângã cei doi nepoti ai sãi sã se ocupe si de alti copii, dupã ce a constatat cã grãdinitele sunt insuficiente. Asa s-a gîndit sã deschidã una privatã, asa cum a vãzut ea în Germania.

Vorba unui sticlar, Marian Ontiu, care a ajuns un vestit maestru în arta mãstilor venetiene de carnaval: ”Eu am venit sã lucrez în constructii si uite cã am ajuns sã fac cu totul altceva. Nevoia te învatã multe!”

Un om la lemne mergând / Si carul în drum frângând, / Ca si alte dãti l-a dres /  Si la casa sa a mers.

Copilul sãu alergând  /  Si carul frânt dres vãzând, /  Îl întreabã: “Taicã! Dar /  Cine-ti drese carul iar?”

Tatãl sãu rãspuns i-a dat: / “Eu, fãtul meu, cine alt?”/ “Apoi cine te-a-nvãtat?”/

Copilul iar a-ntrebat.

“Nevoia, copilul meu, /  Ea stie ce nu stiu eu”/ “D-apoi unde sade ea?” / Copilul sã stie vrea.

“În pãdure”, i-a rãspuns. / Si la treaba lui s-a dus./ Deci copilul mai crescând / Si la pãdure mergând, /  Peste loc rãu cum a dat, / Frânse carul încãrcat / Si, sã-l dreagã nestiind,  Fluiera, la el privind.

Apoi aminte s-adus /  Tatãl sau cum i-a fost spus. / S-începu a alerga / În sus, în jos, s-a striga: /”Nevoie, nevoie, fã! / Vin’, mã-nvatã, ori îl fã”/

Dupã ce a vãzut dar / Cã strigã într-un zadar,/ Sã apucã singurel,/ Cãzneste destul la el, / Potrivit, nepotrivit,/  Bine rãu, a isprãvit.

Acasã dacã a mers / ??-îl vãzu tatãl sãu dres,/  Îi zise : “Ei, fãtul meu!/ Nu e cum îti ziceam eu?”

“Nu – îi zise supãrat – / Nimenea nu m-a-nvãtat./ Iar tatãl sãu cam râzând /  Îi dete rãspuns zicând: / “Ba chiar nevoia a fost,/ Carea-nvatã p-orice prost; / Cã ea de n-ar fi venit,/ Tu atât n-ai fi cãznit./ Ea aratã sã începi / La orce nu te pricepi,/ Apoi bine, rãu, muncesti /  Si tu-n lume sã trãiesti”

Anton Pann Carul frânt – Nevoia învatã  pe om

Ileana Firtulescu