A plecat sã aibã o viatã mai bunã, dar strãinãtatea l-a dezamãgit

Cu ochii goi si privirea pierdutã, gesticuleazã si dã sã stingã tigara fumatã pânã la filtru în scrumierã. Se rãzgândeste în ultima clipã si mai trage un fum, savurându-l ca pe ultimul. Se miscã nervos în scaun si-apoi parcã se pierde undeva departe. Cu glas soptit si cu ochii absenti, începe sã povesteascã de familia lui si de motivul pentru care astãzi, se aflã aici, la mii de kilometri de casã.

Povestea se duce undeva în ani 90, odatã cu plecarea de la minã si începerea traiului “rãu”.

Cronica Vãii Jiului vã prezintã povestea unui bãrbat care a plecat în strãinãtate sã aibã un trai mai bun, dar si acum, dupã circa 4 ani de lucrat în Italia, încã o duce de azi pe mine. Se numeste Laurentiu si are 35 de ani.

A lucrat la Mina Petrila, în Valea Jiului când avea 20 de ani, dar a prins ordonanta si, vrãjit de banii care atunci erau multi, a plecat…

A plecat într-un sat din Moldova, unde s-a mutat cu sotia lui. Mai târziu au avut si primul copil, iar traiul a devenit din ce în ce mai rãu. Pãmântul se lucra greu, iar recolta putinã se fãcea sau nu. Copilul crestea, iar nevoile erau tot mai mari. Viitorul la tarã într-un sat uitat de lume, pãrea tern, fãrã culoare, fãrã bucurie. A decis sã plece în Italia, gândind cã acolo va munci si va putea oferi familiei un trai mãcar decent. A fãcut-o cu sperantã si entuziasm, dar aici, gândindu-se la vremea aceea, parcã se amuzã si el de bucuria lui de atunci.

“Cineva din sat mi-a promis cã mã ia si pe mine în Italia. Am împrumutat bani de drum si am plecat. Am fost bucuros tot drumul si când am ajuns aici, credeam cã e raiul. Apoi, dupã câteva luni, am vãzut cã nu este chiar asa. Am muncit aici cum nu credeam cã se poate munci vreodatã”, spune Laurentiu, frãmântându-si mâinile negre, arse de soare si bãtãtorite de munca grea, la câmp. De când a venit si pânã acum câteva zile, a muncit într-o campanie, adicã o fermã, unde a fãcut de toate. A lucrat la câmp, a îngrijit animalele si încã mai mult, asta zi luminã, fãrã niciun liber. Câstiga 600 de euro pe lunã, dar banii nu-i ajungeau pentru traiul aici, fãrã sã mai vorbim de a mai trimite si acasã.

“Am trimis cel mai mult 100 de euro, dar cel mai des câte 50. În patru ani de când lucrez aici am reusit doar sã-mi plãtesc datoria la curent, care era destul de mare si sã-mi schimb geamurile la casã. Atât!”, spune cu glasul aproape stins.  Cea mai mare nemultimire a lui este cã desi câstiga foarte putin, patronul italian uneori uita sã-i dea si cei 600 de euro. De câteva zile a plecat de la fermã, pentru cã are deja douã luni restantã si aproape s-a împãcat cu gândul cã nu îsi va mai vedea banii munciti atât de greu. “Am plecat, pur si simplu. Mi-am luat hainele si am plecat la un prieten de-al meu, care munceste si el aici. Nu mai puteam. Am muncit afarã, în cãldurile alea mari si la 45 de grade. Sunt ars de soare, mã dor mâinile, picioarele, dar nu asta ar fi problema. Nu am bani. Nu am nici mãcar sã trãiesc aici, sã-mi cumpãr ceva mãcar de 5 euro. Eu am venit sã strâng bani pentru casã, sã-mi fac ceva în tara, dar vãd cã nu se poate”, mai spune Laurentiu. Acum îsi cautã altceva de lucru, în speranta cã poate îsi va îndeplini misiunea cu care a venit în Italia. Când vorbeste de casa lui de la tarã, ochii de pe chipul ars de soare si îmbãtrânit timpuriu parcã i se lumineazã. Îi place acolo, chiar cu toate lipsurile. Vrea sã trãiascã în continuare acolo, dar mãcar sã aibã ce mânca. Tot acolo se vede si îmbãtrânind, alãturi de sotie si cei doi copii. Acum, însã, nu are de gând sã renunte. Vrea sã munceascã, vrea sã facã bani, vrea sã ofere familiei lui un trai mãcar decent. Pentru asta are nevoie încã de rãbdare si de multã putere de muncã, pentru cã, asa cum spune el, aici nu te faci cã muncesti, ci îti rupi oasele încercând sã-i multumesti pe patronii strãini.

Luiza Andronache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.