Amalgam de sentimente

Furie, revoltã, sperantã, fericire, fricã, resemnare, lacrimi. Sunt sentimentele trãite de minerii de la Lupeni, si nu numai. Un amalgam de sentimente i-au încercat pe cei care asteptau, la gura minei Lupeni. Furie si revoltã împotriva tuturor conducãtorilor, liderilor de sindicat. Speranta cã rudele, prietenii, ortacii lor erau încã în viatã. Fericirea de a vedea primul miner dispãrut scos din subteran. Fericirea cã este bine – a comunicat cu sotia si salvatorii: “au mâna, au piciorul”, au fost cuvintele lui la scoaterea din fundul pãmântului. Sotia l-a asteptat cu lacrimi, lacrimi de bucurie, dar si de amãrãciune. Bucuria de a-l vedea în viatã, pentru ultimele ore, dar si de amãrãciune pentru cã se întâmpla din nou o tragedie în minã. Au urmat alte lacrimi, alte sentimente de revoltã, furie la momentul la care a fost scos si ultimul miner din subteran. Verdictul a fost dat de ministrul Energiei. IPOCRIT am spune. Era importantã înmormântarea la acest moment….
”Le-am comunicat cã si eu si sindicatele depunem toate eforturile pentru familia decedatului, sã asigurãm o înmormântare în conditii bune si un sprijin important pentru familie, care poate veni prin companie, prin contractul colectiv de muncã, si aici poate fi detaliat de sindicate”, a declarat ministrul Energiei, Toma Petcu, cu câteva minute înainte ca trupul neînsufletit al luliu Lucian Codlean sã fie scos din subteran.

Un subteran care le-a devenit mormânt. Un strat de cãrbune care le-a fost fatal. Oficialii ministerului informau, periodic, cã se aud douã voci, din trei. Erau însã cele douã voci ale minerilor captivi în mãruntaiele pãmântului.
În schimb, nu s-a auzit, pentru cã nu s-a vrut, vocea minerilor care ani la rând au încercat sã se facã auziti. Mineri, care strigau cã nu mai au cu ce lucra, cã îsi riscã viata. A dispãrut si aceastã voce. Se aude din ce în ce mai slab. Frica de a-si pierde locul de muncã este mai puternicã. Speranta moare în fiecare zi…
Umili, devastati si marcati profund. Asa au fost salvatorii care au luptat metru cu metru, minut cu minut pentru a-si ajuta colegii. Minerii, salvatorii nu vor faimã. Acestia sunt oamenii cãrora nu le place lumina reflectoarelor, pentru cã stiu cã acea luminã nu înseamnã ceva bun. Dupã o actiune de salvare care a durat mai bine de 15 ore, în care au luptat cu un munte de cãrbune prãbusit pe o lungime de aproape 30 de metri, pentru a aduce la suprafatã trei dintre colegii lor, salvatorii au iesit profund marcati. Au mai vãzut astfel de accidente, chiar mai grave. Dar fiecare accident are urmãri. Fizice, dar si psihice.

„La ce sã ne gândim? La copii, la acasã…Toti avem copii, toti avem familii”, spune unul dintre minerii care a luptat pentru a-si aduce colegii la suprafatã. Pentru doi dintre ei, soarta a fost nedreaptã. Unul dintre ei trãieste fizic, dar emotional a murit. Emotional murim cu totii când astfel de evenimente zguduie Valea Jiului.
„Au fost momente dramatice. Cu ortaci de-ai nostri care strigau Ajutati-ne! Si noi ne luptãm sã ajungem la ei. Pânã la urmã, am reusit, da, dar din pãcate, nu pentru toti a fost aceeasi soartã”, a spus un alt miner, cu lacrimi în ochi si cu un glas tremurat.
Monika BACIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *