„Am lucrat cam cum se lucreazã în Iad. Mina e Iadul”, spune Ilie Stoian, de 90 de ani, fost miner. Cine vrea sã vadã cum e Iadul nu trebuie sã îl caute prea departe, ci la unitãtile miniere. Cu lacrimi în ochi, cu sãnãtatea subrezitã, bãtrânul care a lucrat peste 20 de ani la mina Petrila ne povesteste din experienta sa ca miner. Nu aude prea bine, dar ne citeste de pe buze. Cu un ochi râde, cu altul plânge. Mina pentru el a fost Iadul, dar în acelasi timp mâna i-a oferit si hrana pentru copii.
“Am lucrat cam cum se lucreazã în Iad. Mina e Iadul. Cine vrea sã vadã Iadul nu e nicãieri, în ceruri sau pe pãmânt, e aici, e la minã. Sã vinã sã vadã cât mai sunt minele, sã vadã. Ãsta e iadul. Noi am trãit în iad. Am lucrat cã sclavii si ne-am ales cu boli. Suntem betegi. Toate erau grele. Era greu si sã ajungi la locul de muncã si când ajungeai acolo era si mai greu. Trebuia sã te apleci, era intrarea strâmtã. A fost foarte greu”, ne-a povestit Ilie Stoian, fost mâner, în vârstã de 90 de ani.
A plâns si plânge si acum pentru cã mina Petrila s-a închis. Plânge dupã Iadul pe care acum îl urãste, dar în acelasi timp plânge dupã Iadul în care a trãit în fiecare zi. Iadul care i-a oferit hranã, iadul pe care l-a urât, dar pe care l-a si iubit. Asa a fost si atunci. Unii munceau, altii se prefãceau.
“Am plâns când s-a demolat mina Petrila. Cine vrea sã vadã dezastrul care l-au fãcut guvernele de dupã Revolutie sã vinã sã vadã dezastrul minei. Si-au bãtut joc de ea. Am trãit la mina asta, mi-am crescut copiii, a fost bunã, dar si-au bãtut joc de ea. Pe o parte parcã mã bucur un pic pentru cã la mina asta au trãit multi care nu au muncit, s-au fãcut cã muncesc si au luat bani. Au câstigat mai mult ca noi. Eu am fost miner de când m-am angajat pânã am iesit la pensie, numai la front. Un an jumãtate am fost artificier, dar nu mi-a convenit pentru cã dãdeam amenzi de acasã pentru nimicuri. Pe o parte parcã mã bucur cã unii au trãit bine si nu au prea muncit”, a mai povestit nonagenarul. Orice miner iubeste si urãste mina. Orice miner îsi trimite fiii cât mai departe de iad. “În lumea noastrã fãrã cer, c-asa e viata de miner” a lucrat în patru schimburi toatã viata, ducându-si sufletul prin galeriile întunecate pentru a scoate la luminã cãrbunii. Cele peste douã decenii petrecute în fundul pãmântului au lãsat urme adânci, la suprafatã. Sunt urme pe chip, pe trup, dar alte cicatrici adânci sunt în suflet. Sufletul le este cufãrul în care sunt ascunse cele mai triste amintiri, cele mai adânci temeri.
Cãrbunele – ultima falie
“Peste 100 de ani se va mai stii unde au fost minele Petrila, Lupeni, Vulcan? Se va stii cã în tinutul Superior al Jiului s-a scris o paginã de istorie comparabilã cu ceea ce se va realiza în marile bazine carbonifere ale Europei? Ne gândim cu îngrijorare cu în locul oraselor înfloritoare ale secolului XX vor rãmâne cartiere de blocuri si locuinte abandonate, baze sportive sau dotãri social-culturale în paraginã. În lipsa reperelor reprezentative de arheologie industrialã, cu ce vom rãmâne în memoria colectivã, atâta cât va mai exista pentru noi? Cu profesionalismul si implicare pânã la sacrificiu în epopeea muncii sau cu cele douã cuvinte si masa distrugãtoare de destine? Sau vom trãi încã o confirmare a ideii cã o colectivitate care nu-si respectã trecutul nu se respectã pe sine si are sanse mici sã-si fãureascã un nou viitor” – Bujor Bogdan.
“Cãrbunele – ultima falie” este ultima carte lansatã de scriitorul Bujor Bogdan. Cartea cuprinde viziunea din interior a istoriei nestiute a acestei zone miniere. “Trecând 50 de ani prin mineritul Vãii Jiului, o treime din vârsta pe care o am, am avut multe trãiri, multe experiente si am constatat cã o parte din ele este bine sã rãmânã scrise. Riscãm sã disparã o lume, lumea minierã a Vãii Jiului, nu vor rãmâne nici probe de arheologie industrialã pentru cã distrugem incintele si e necesar sã fie multe cãrti sã mãrturiseascã ceea ce a fost odatã mineritul Vãii Jiului, unul din pilonii industrializãrii României”, a spus Bujor Bogdan. A deveni miner nu a fost pentru niciun lucrãtor un tel. Viata a fost cea care a scris parcursul profesional. Asa s-a întâmplat si în cazul lui Bujor Bogdan.
“Mineritul nu e o profesie vocationalã, atunci când am optat pentru profesia de miner a trebuit sã o iubesc pentru cã aveam un dosar necorespunzãtor si nu se putea intra la orice facultate, ulterior nu am regretat. A fost o profesie care sã satisfactii în timp si spre deosebire de arhitecti care lasã în urmã un baraj, un bloc sau o constructie mineritul nu lasã nimic în urmã fiindcã toate lucrãrile sunt surpate. Dar rãmâne un lucru deosebit: relatiile dintre oameni, care asemeni celor din transee, din front se leagã niste relatii de o profunzime deosebitã”, ne-a mai spus scriitorul. În sufetul fiecãrui miner existã un amalgam de amintiri, frumoase, dar si triste. Orice telefon primit în toiul noptii prevestea o nefericire.
“În 10 ianuarie 1986 am reusit sã pornit fluxul de benzi de la Mina Valea de Brazi, o performantã deosebitã pentru cã dupã mai putin de 2 ani a intrat în functiune o minã de 1000 de tone. Am avut multumire la mina Petrila unde în decurs de 3 ani, cu colectivul pe care mi l-am format, am reusit sã crestem productia cu 60% si relatiile interumane. Trãirile sunt dureroase. Sãptãmânal era un telefon de noapte care îti înfigea un cutit în inimã si din pat pânã la telefon te gândeai dacã e explozie, surpare, morti. Trãiri dureroase”, a mai spus Bujor Bogdan. Minele se închid. Se sterg si urmele existentei lor. Rãmâne cufãrul cu amintiri. Unii dintre mineri le poartã în suflet unde au încercat sã le închidã cu o cheie, dar nu le-a reusit. Traumele din subteran încearcã sã iasã la luminã si dupã zeci de ani. Altii au pus amintirile în paginile cãrtilor. Mineritul – atâta mai rãmâne. O amintire!
Monika BACIU
