Zâmbetul care plânge si sãrãcia prãdatã de hoti

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
“Nu, încã nu stiu,
Ce sfântã lege te-a plãsmuit asa,
Cui sã-i multumesc cã am norocul sã fii tu mama mea?
Zâmbesti, si Doamne, cât îmi placi!
Stai lângã mine mamã si spune-mi ce mai faci!”
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Peste Jiu, pe strada Digului, din Petrosani, locuiesc o vãduvã cu douã fiice. Este ultima casã, dincolo de care ridicã dealul cu pãdurea ei cu tot si de unde se vede în zare istoricul Turn de apã profilat pe Rosia Petrilei. Peisajul este mirific, iar sãrãcia, deprimantã.

Mihaela Aradi are 49 de ani si un chip a cãrui expresie îti creeazã impresia cã zâmbeste si atunci când plânge. Fetele sale, Adela-Diana si Viorica-Iuliana au 11 si respectiv 14 ani si sunt eleve ale Scolii nr. 4 din Colonia Petrosani. Toate trei se gospodãresc cum pot, cu banii din alocatii,  pensia de urmas a celei mari si bursa socialã a celei mici. Mama, Mihaela munceste cu ziua pe la oameni – sapã, spalã covoare, spalã geamuri, îngrijeste câte o persoanã în vârstã…

“Am probleme cu casa dupã grindinã. Am înlocuit tiglele care au fost sparte cu altele bune, primite de la o familie, dar este si un cãprior rupt. L-am proptit cum am putut, dar nu am putere sã ridic partea aia, sã pun altul în loc. Ne-am chinuit noi, dar nu a mers si i-am pus o proptã. Mi-e fricã si de deal, cã suntem chiar sub el si a început sã alunece. Mi-a fost tare fricã si atunci când a fost potopul. Jiul ne trece prin fata casei si apa s-a umflat pânã în buza drumului. Am scãpat…” – povesteste Mihaela Aradi.

3-2

Casa din margine de lume, acea casã care stã gata sã cadã, le-a fost cãlcatã de douã ori de hoti, iar cãtelul lor a fost bãtut si de atunci sare la oricine e strãin de curte crezând cã va fi lovit… Le-au spart lucruri, le-au rãvãsit totul, au luat câte ceva, asa, ca sã nu plece cu mâna goalã. De atunci, una dintre ele, mamã sau fiice, stã închisã în casã si în caz de pericol face gãlãgie regizatã pentru a crea impresia cã sunt toate acasã, sau strigã la Rex, câinele lor, pentru a da aceeasi impresie.

Ultimii 7 ani din viata Mihaelei si a celor douã fete au fost foarte grei, chinuitori. Mama sotului sãu, pe care a îngrijit-o ani buni, având ambele picioare amputate, a murit în ianuarie 2010. În acelasi an, în septembrie, i-a murit si sotul. În 2011, a pãrãsit lumea fratele mijlociu, apoi în luna noiembrie a aceluiasi an si-a pierdut si mama din cauza unei tumori renale. Peste câteva luni, în 2012, si-a pierdut si fratele mai mare, cel care i-a fost de un real sprijin. Tatãl Mihaelei a decedat în urmã cu 30 de ani. Era pensionat de boalã si, desi nu mai muncea, un infarct i-a pus capãt vietii.

3-1

Mihaela Aradi nu are acte nici pe casã si nu stie ce va lãsa fetelor. Casa este în fapt a bunicilor, mai precis fãcutã de ei. Initial a fost fãcutã din lemn, iar la acea vreme nu se întãbula o asemenea constructie, din câte stie Mihaela. Apoi au ridicat peretii, înlocuind lemnul cu cãrãmida si asa a rãmas, fãrã acte în regulã.

“Nu am cum s-o întãbulez, mã costã tare mult si nu am de unde. Fratele meu cel mare a umblat sã ne ajute, dar el nu mai e, a murit si nu mai avem pe nimeni, doar o cumnatã” – povesteste mama fetelor.

Am pãtruns în imobilul de sub deal. Din pereti lipseau bucãti mari de tencuialã datoritã ploii care-i udase din abundentã prin acoperisul spart. Erau înegriti de fumul sobelor cu care se încãlzesc iarna. Ne-am bucurat sã vedem într-o vitrinã cu cãrti, destule cãrti. În rest, haine si lucruri de strictã necesitate înghesuite. Totul emana sãrãcie, desi cele trei suflete încercau s-o mascheze.

Si cum teama cea mare a Mihaelei si a fetelor ei era posibila prãbusire a acoperisului, am încercat sã le linistim promitându-le cã vom încerca sã le gãsim un meserias pentru a-l consolida si pentru a le repara peretii “cavernosi” ce te duceau cu gândul la o pesterã…

Ileana Firtulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *