Va rog sa ma credeti ca nu fac parte dintre aia care se cred moralisti. Nu au pretentia ca am fost un om cinstit, un familist convins, un sot ideal, sau un tata deosebit. La urma-urmei, sunt si eu un om in timpul vietii mele. Pe cuvant, n-are rost sa va mai framantati pentru a ma judeca (pe facebook-uri, sau prin viu grai) ca sunt asa si pe dincolo. Vorbesc si scriu serios, lasati-o dracului de ciondaneala, findca e prea tarziu sa ma schimbati!

… Se spune (si s-a dovedit, de nenumarate ori) ca, din parinti „ca lumea”, se nasc copii care nu le fac cinste. Marele istoric Nicolae Iorga a avut un fiu nebun, Dumitru Popescu – Dumnezeu (adevaratul „demolator” al lui Ceausescu) avea un baiat oligofreu, Basescu are o fiica… europarlamentar, ma rog. Si exemplele ar putea continua. Judecand „la rece”, ma gandesc ca, abordand acest subiect, trebuie sa va spun ca si parintii mei au fost niste oameni de treaba si la locul lor. Cine i-a pus sa ma nasca, la batranete, pe mine? Mai bine ma dadeau… la canal!

Nu despre asta vreau sa va povestesc. Daca ma cititi (luni, miercuri si vineri) inseamna, ma gandesc eu, in decrepitudinea mea, ca va plac povestile mele. Astazi o sa va spun doua, aproape „in oglinda”, care sa va puna pe ganduri despre ceea ce inseamna relatia dintre parinti si copii. Sau, dintre copii si parinti, cum vreti s-o luati…

Cazul Unu
Tu ii dai viata, el iti ia viata

… La Banita, o familie de oameni harnici, asezati, avuti, cu frica de Dumnezeu, au doi copii. Unul bun, unul rau. Unul e student la Timisoara. Celalalt a fost elev pe la Colegiul Hermes, nu se stie daca mai e! Ala bun, cu scoala. Ala rau… Aici e aici! I-a furat bunicii banii din sacul cu faina (i-a gasit). I-a devalizat cardul mamei, printr-un simplu gest. I-a furat (familiei) cazanul de tuica. I-a furat mamei toate bijuteriile, pe care le-a amanetat in Petrosani. Cum le-a prins telefoanele parintilor, „a incarcat” (din credit, pe abonament) telefoanele tuturor „complicilor”. Cum n-ai fost atent, cum… „te-a facut”! Nu mai vorbim de lapte, branza, unt si oua, de slana si de carnati, de tot ce-ar putea duce de acasa. De acasa, unde parinti lui il primesc, il hranesc, il spala, fiindca, deh, ce sa faca, e copilul lor.

…Cat a fost copil (adica minor) s-au totgandit ca e copil si l-au iertat. Acum are spre 19 ani. Chestia e ca, in Banita, s-au inmultit furturile. Politia din localitate stie cine e autorul. Localnicii stiu. Asta micu’ (care nu mai e mic) ii ameninta pe toti (inclusiv pe parintii sai) ca „le i-a gatu!”. Treaba dureaza de vreo 3 – 4 ani. Acum s-a agravat. La Banita, toata lumea sta cu brisca la brau, findca se asteapta sa vina un tip sa le faca ceva. Unu, Florin. Despre care, se zice ca ar avea o „relatie” importanta la Petrosani – Pun si eu o intrebare adresata urmatorilor: primarului Burlec, de la Banita, comandantului Bragaru, de la Petrosani si altor organe (daca mai avem!): „Bai, tata, nu se gaseste nimeni sa-l linisteasca pe baiatul asta?”

Nu spun ca, in modestia si in omenia lor, parinti acestui „personaj” dau dovada de credinta crestina. Nu poti sa faci rau copilului tau. Dar, in acelasi timp, ma gandesc ca, uneori, omului ii poti face binele si cu raul. De cate ori au fost la Politia Banita, oamenii acestia au platit „ponoasele”, invocand calitatea de „parinte”. Dar, cand copilul tau te ameninta ca, ori se sinucide, ori te ucide, asta e caz patologic!

In orice caz patologic trebuie tratat ca atare. Nu sunt psiholog, dar, in momentul in care copilul tau isi rapeste siguranta zilei de maine si, dupa ce i-ai dat viata, te ameninta ca iti ia viata ta, mi se pare ca e prea mult…

C azul Doi
Ti-e greu, mi se rupe mie!
Eu ma-ntorc la puscarie.

… O femeie singura. Singura, pentru ca, poate din intamplare, poate dintr-un blestem, a pierdut doi soti. Amandoi au plecat dincolo, facand atac de cord. S-a jurat ca n-o sa se mai casatoreasca. Probabil, gandindu-se la cel care va urma. Isi vede de viata ei. Grea, ca si a noastra, a tuturor. Munceste. Traieste. Gandeste.

Din nefericire, are o poveste. Tot doi baieti. Ca in povestea de mai sus. Unul bun, unul rau. Cel bun lucreaza in Cehia. Cu un contract stabil. Bine „vazut”, bine platit, ii mai trimite si mamei cate ceva. Cel rau, cel rau, iarasi, aici e aici…

… Cel rau sta tot prin puscarie. De curand, s-a intors acasa. La mama. Trai pe vatrai. A „tirat-o” prin Spania, a venit de pe-acolo cu vreo 3 – 4 telefoane mobile si ceva lap-top-uri, s-a dat „scula pe bascula”, n-are de gand sa lucreze, sta pe capul mamei lui, nu-i place mancarea, se imbraca trendy si n-are nici un gand! Deosebirea fata de „cazul unu”, e ca nu ameninta. Asta doar promite. Ca pleaca. Mama lui banuieste unde pleaca. Tot la puscarie. Unde ea o sa-i trimita pachete cu haine. Si cu mancare. Fiindca e mama. Numai mama sa nu fii!

De fapt, ce doream sa va spun? De fapt, ce incercam sa-mi explic mie insumi? Bun, facem copii, ii crestem, cheltuim cu ei, ii vedem mari si credem ca o sa ne ajute. Asta e rostul nostru pe Pamant. Normal, stiu si eu asta, cei mai multi dintre noi, n-avem astfel de probleme, ne bucuram de copii, de nepotii care ne lumineaza viata asta intunecata.

Povestile din randurile de mai sus se refera, insa, la niste parinti care n-au avut norocul sa se bucure de trecerea prin viata. Nu sunt povesti inventate, nu exagerez daca va spun ca am mai estompat din pataniile lor, dar am simtit nevoia sa vi le impartasesc si dumneavoastra. Parintii acestia, copiii acestia exista!

Ce pacat ca viata e atat de frumoasa si noi o traim atat de urat!

Mircea BUJORESCU