În noaptea de 6-7 august 2001, la Vulcan, 14 vieti au fost frânte… O prezentare a minerilor si mineritului – altfel decât datele seci ale statisticii si însiruirea rece a evenimentelor – a fãcut înconjurul ambasadelor, prin revista cu circuit închis, ”Esential”. Desi cumplitele accidente de la Vulcan au smuls emotii profunde oficialilor si românilor în general, eticheta violentei din perioada mineriadelor încã persista. Usor, dar nu definitiv, conul de umbrã în care au fost aruncati minerii s-a disipat…
Minele Vãii Jiului sunt socante pentru cei ce nu le-au cunoscut bine niciodatã. Huila este peste tot. Aurul negru are amprente sumbre. Praful de cãrbune acoperã utilaje, clãdiri, îl calci în picioare pe drumul înspre minã si put, este impregnat în haine si în pori, îl respiri crezând cã tragi în piept aer de munte si îl duci acasã copiilor.
Frica este si ea ca praful, prezentã mereu. Nu mai este atât de acutã ca atunci când ai vãzut mina pentru prima datã, sau ca dupã primul accident. Parsivã, ea se strecoarã în patul conjugal si nu îti lasã în pace nici copiii. Ca sã uiti de ea, la iesirea din sut te opresti la cârciuma pusã în drumul spre casã. Ajuns acasã, nevasta te ocãrãste cã iar ai bãut. Dar nu e supãrare. Este furia cã bãrbatul ei a întârziat si a coplesit-o frica. “Vino întâi acasã, batã-te norocul, si-apoi du-te si îneacã-te în bauturã!”- îi strigã Mariana bãrbatului ei, miner la Exploatarea Petrila. Lacrimile i se înnoadã în barbã. Cu fata pãmântie, adus de spate, Costel Bãlteanu o linisteste, cu o umbrã de dojanã în glas: “Taci, tu, femeie, cã n-am nimic”.
Bolnavi de incertitudine
Accidentele de la mina Vulcan, în care au murit odatã 14 mineri, si a doua oarã 10, într-un an, au semãnat atâta durere încât sentimentul înnebunitor de neputintã a cuprins întreaga zonã.
Vãduve cu copii nenãscuti au plâns pe umeri de ministri, premierul tãrii a rãmas fãrã cuvinte în fata suferintei îmbrãcatã în negru. Atunci a fost hotãrâtã marea investitie în minerit. Utilaje noi, metode de exploatare noi, dar mai ales mentalitãti noi. Din analize reiese cã 90 la sutã dintre accidente se produc datoritã atitudinii oamenilor fatã de risc.
S-au închis sectoare de activitate si s-a trecut la instruirea personalului pe studii de caz, cu teste riguroase. “Nu mai sunt sigur de locul de muncã. Am trei copii. Mai sunt si disponibilizãrile. Nu stiu ce sã fac. M-as înscrie si eu pe liste, dar cei de acasã îmi spun cã banii pe disponibilizare se terminã, si dacã nu mai gãsesc loc de muncã? Am 42 de ani. Am îmbãtrânit fãrã vreme cu munca asta la front. Nevasta îmi spune sã mai rezist pânã ne aranjãm copiii… Cred cã are dreptate. Nu stiu ce sã fac. Ea nu are loc de muncã”- declarã Miron Coman, ajutor miner la Mina Lonea. Lui Coman îi place pacea “de pe baltã”, cum ii spune nevastã-sa, Verginica, atunci când se duce la pescuit.
“Când vine de la pescuit parcã e alt om. Mã înteleg si eu cu el atunci, cã în rest trebuie sã-i smulg vorbele cu clestele. Nu-si varsã si el focul, sã spunã ce îl frãmântã, ca sã-l pot linisti sau ajuta. De la o vreme parcã e bolnav, cu schimbãrile astea pe la minã. As vrea sã plece, cã m-am sãturat sã stau tot cu fricã, dar ce facem cu copiii? Postul meu s-a restructurat si nu mai am serviciu de cinci ani” – povesteste Verginica, fãrã sã se oprescã din cãlcatul hainelor apretate “scoartã”.
“Mi-e dor de omul meu”
Mãdãlina era însãrcinatã când i-a murit bãrbatul, la Vulcan. Are 22 de ani. Ioana s-a nãscut la douã luni dupã ce tatãl sãu a pãrãsit aceastã lume. Locuiau într-o cãmãrutã de opt metri pãtrati, dar erau tineri si credeau cã au viata întreagã înainte… “A cãzut cerul pe mine. Nu mai aveam mintea limpede. Stiu cã am plâns întruna. Toti au fost atenti cu mine si m-au ajutat enorm. Atunci am realizat ca bunãtatea lumii este uriasã. Am avut o copilãrie grea. Am fost multi frati si am dus-o greu. Greu am trãit si dupã ce m-am cãsãtorit, dar îl aveam pe el si ne fãcusem atâtea planuri. Doamne, ce dor îmi e de omul meu! Dar îi am pe cei de la minã, care au grijã si acum de noi douã. Avem casã nouã, eu lucrez. Îi multumesc sotului meu cã mi-a dãruit-o pe Ioana si mi-a lãsat o grãmadã de prieteni”. Mãdãlina plânge molcom, ridicând, iar si iar, jucãria pe care Ioana o arunca mereu pe jos.
“Dacã ar trãi, l-as bate”
Dan Mãrgan este un bãrbat ca bradul, are privirea azurie si groapã în barba. “Acesta e semnul vointei (râde mânzeste). Fratele meu a fost tare nãzdrãvan. El nu se temea de minã. Avea o vorbã care mã scotea din minti: “lasã, cã fac eu”. Asa a fãcut si ultima datã când s-a dus la alt loc de muncã, unde bãietii aveau probleme. Si dus a fost. L-a prins surparea. Doar el a murit. Si eu am fost cu salvatorii, atunci. A fost urât. Am plâns ca un copil zile în sir, apoi, o perioadã, am fost mai mult beat decât treaz. A trecut. Am fãcut un pariu cu mine: sã cunosc mina ca pe buzunarul meu, sã stiu tot, ca sã înving moartea, mãcar în preajma mea, si sã-mi asum responsabilitatea. Desi fratele meu era mai mare cu cinci ani ca mine, dacã ar fi scãpat, dacã ar trãi, l-as bate. Acum sunt salvator minier la Statia de Salvare, am o sotie frumoasã si desteaptã si o bomboanã de copil. Seamãnã cu mine!” Ultimele cuvinte ni le-a aruncat peste umãr. O luase la fugã sã prindã autobuzul care îl purta spre casã. Viata merge înainte. Dar vai de pãrintii care supravietuiesc copiilor. Maria Buliga a rãmas vãduvã la 30 de ani. Ion Buliga a fãcut infarct la serviciu. Acum doi ani, fiul Marin a pãrãsit-o, cãlcând in vesnicie, în urma unei explozii tot la Vulcan. A albit peste noapte. Are momente când vorba nu-i mai este coerentã si vorbeste cu sotul ei si cu Marin, cãrora le spune mereu s-o astepte cã va veni si ea. Când nora si cei doi nepoti îi deschid usa, Maria Buliga este alt om. Fata i se lumineazã, iar vorbele pline de tâlc îi fac pe cei doi nepoti s-o ia tandru în brate si sã-i spunã soptind: “buni, buni dragã…”
Ileana Firtulescu
– Revista ESENTIAL România
