N-au învãtat ce înseamnã copilãria

Zeci de copii si tineri din orasele Vãii Jiului,  fortati de sãrãcia în care trãiesc, ajung sã fie unicii întretinãtori ai unor familii. Chiar dacã unii dintre ei abia au învãtat sã meargã în picioare, reusesc sã-si câstige pâinea zilnicã de pe urma unei munci istovitoare. Nu se plâng chiar dacã le-ar plãcea sã se joace în loc sã munceascã, dar stiu cã orele pierdute la joacã înseamnã mai putinã mâncare pe masã.

Porecliti „magneti” pentru cã trãiesc de pe urma fierului vechi, zeci de tineri din Petrosani îsi riscã  viata în cãutarea metalului ce le pune pâinea pe masã. Muncesc de dimineata si pânã târziu în noapte, iar rãsplata este o pâine si o rudã de parizer, dacã au noroc. În cartierul Colonie din municipiul Petrosani, copiii dau la lopatã si târnãcop pentru a demola o clãdire pãrãsitã. Vor materialele de constructii, cãrãmizile, tiglele si eventual fierul vechi pe care-l gãsesc. Andrei locuieste în cartierul Colonie din Petrosani, într-o casã dãrãpãnatã, împreunã cu alti doi frati.1-1 Pãrintii lor sunt sãraci si muncesc cu ziua pe unde apucã. De multe ori îl iau si pe el la muncã, iar acum au avut noroc. O clãdire pãrãsitã din apropierea Gãrii Petrosani este demolatã. Proprietarul ei nu este interesat de materialele de constructii, ar vrea terenul de sub imobil si a lãsat-o la mâna „magnetilor”. Acolo îsi petrece ziua si Andrei, alãturi de pãrintii lui. Este un copil firav, dar foarte istet si muncitor desi nu are decât opt ani. Se trezeste în fiecare dimineatã la ora sase, pleacã la scoalã, uneori, iar dupã scoalã merge la muncã. Ajunge seara acasã la fel ca un adult, dar spune cã nu are ce face pentru cã nu-i place sã-si vadã fratii plângând de foame.

„Trebuie sã muncesc!”

Copilul vede munca istovitoare ca pe o joacã si nu se plânge. A înteles cã trebuie sã renunte la copilãrie înainte de vreme. „Trebuie sã muncesc pentru cã nu avem ce mânca. Fratii mei sunt prea mici, iar banii din alocatie nu ne ajung. Mã trezesc dimineata si merg la demolare. Când se terminã cu demolarea, merg iarãsi la momârlani sã muncesc în gospodãrie, la oi, vaci sau tãiat de lemne. Primesc bani si lapte dupã ziua de muncã”, spune copilul în timp ce ridicã o bârnã grea de lemn, încã o datã cât el de mare. Iulian este fratele sãu mai mic si munceste cot la cot cu el. La clãdirea pãrãsitã muncesc si alti copii alãturi de adulti. O fetitã târãste dupã ea un topor si un târnãcop, sculele cu care tatãl ei sapã prin moloz dupã cãrãmizi sau fier vechi. Dupã ce-i dã uneltele, la mânã, tatãlui, se întoarce într-un colt si curãtã cu un ciocan toate cãrãmizile scoase din ruinã. Trebuie sã fie fãrã pic de mortar pe el ca sã poatã fi vândute. Când îsi terminã „norma”, copila ar vrea sã se joace pânã ajunge urmãtorul transport de cãrãmizi. Asa cã îsi gãseste loc de joacã lângã un zid de cãrãmidã subrezit ce urmeazã sã fie pus la pãmânt. Nu stie sã se joace altfel si curãtã de praf rosturile dintre cãrãmizile zidului.

Munceste pentru cei sapte frati

1-2Stefan este un tânãr de 21 de ani cãruia viata nu i-a oferit altceva decât scormonitul prin gunoaie pentru sticlele de plastic sau fierul vechi din clãdirile pãrãsite. Acum munceste si el la ruinã pentru a-si întretine cei sapte frati mai mici. A încercat în mai multe rânduri sã-si gãseascã de muncã dar fãrã sanse de izbândã într-o Vale a Jiului extrem de sãracã. „Mama se chinuie cu noi pentru cã are doar ajutorul social. Aici ne chinuim zi de zi. Ce sã fac, sã jefuiesc oamenii?

N-am fãcut niciodatã asa ceva. Adunam bidoane si le duceam la Petrila (n.r. localitate învecinatã Petrosaniului) la centru de colectare. Fãceam bani de pâine dar acum nici cu bidoane nu mai avem voie. Le preiau ei. Viata e grea, nu ne riscãm viata, nu avem ce mânca. Când am fost sã-mi gãsesc de lucru, au zis cã suntem magneti, cã nu au nevoie de noi. Mi-au dat amendã pentru cã vin sã sparg aici dupã cãrãmidã. Acum trebuie sã merg si la primãrie ca sã lucrez pentru amendã. Am sapte frati mai mici si mama nu poate sã-i creascã singurã.

1-3Dacã eu nu muncesc aici fratii mei nu au viitor”, spune Stefan Mîrza. Ar vrea sã-si vadã fratii cã vor avea o sansã în viatã, nu cum se chinuieste el, sã uite de necazuri, dar stie cã acum nu se poate. Nu mai plânge si nici nu vrea sã se dea bãtut în fata greutãtilor. Stie doar cã fierul adunat, cãrãmida recuperatã ori lemnul vândut înseamnã o pâine pentru fratii lui.

Maximilian Gânju

Advertisements