În ultimul timp românii s-au obisnuit sã celebreze tot felul de sãrbãtori care nu au nici în clin, nici în mânecã si nici mãcar în tiv, cu istoria si traditia lor popularã multimilenarã. Adicã marcheazã niste date si agape prea putin importante si în plus, nãscute târziu de o „traditie” care ducea lipsã de zile marcante pentru a se identifica cu un tãrâm proaspãt cucerit sau cu cineva anume.
Si uite asa, cei mai vechi europeni au ajuns sã „tinã” niste „chestii” inventate în special de cãtre cei mai noi nord-americani.
În România de astãzi Sfântul Valentin, despre care nimeni nu stie în mod sigur cine a fost si cu ce s-a ocupat, este celebrat, probabil din inertie nord-atlanticã, în 14 februarie, pentru cã asa este la modã, de „bon-ton” sau „trendy” si nu în ultimul rând pentru cã un întreg sistem de fãcut bani este multumit de identificarea unui nou prilej de a goli buzunarele si asa goale ale românului de rând.
Dacã în urmã cu ceva ani se cumpãrau cadouri doar cu ocazia unor evenimente bine stabilite, gen Pasti, Crãciun, zile onomastice, 1 sau 8 martie, dupã „Momentul Decembrie 1989”, bugetele familiale sunt subtiate si de cãtre importatele si putin importantele (pentru români) sãrbãtori de genul Halloween, Thank s Giving Day sau St. Valentine`s Day. O fi acum ziua Sfântului Valentin noua sãrbãtoare universalã a dragostei, dar putini mai stiu cã si românii, din vremuri imemoriale, îl au pe Dragobetele lor, celebrat de mii de ani pe 24 februarie, cu câteva zile mai târziu decât noul Dragobete-Valentin serbat pe 14 februarie.
Valentin, mai exact, 3 în 1
Despre noul sãrbãtorit, adicã „unicul” Valentin, Enciclopedia Catolicã sustine cã au existat cel putin trei sfinti martiri care au purtat acest nume. Unul a fost preot la Roma, altul episcop la Interamna (azi Terni), iar despre cel de-al treilea se stie „sigur” cã a fost prin Africa unde a suferit alãturi de alti martiri. Ceva mai multe informatii sunt despre primii doi Valentini, care au fost ucisi în a doua jumãtate a secolului al III-lea, fiind îngropati pe Calea Flaminia, în locuri diferite. Totusi, credintele populare si sãrbãtoarea asociatã, par a-si avea izvorul prin Anglia si Franta Evului Mediu si sunt legate de împerecherea zburãtoarelor, ocazie cu care oamenii si-au spus cã este o bunã ocazie de a scrie scrisori si a-si declara cu sinceritate sentimentele. Nu trebuie uitat nici faptul cã Roma anticã celebra în 15 februarie, Lupercalia, un festival al fertilitãtii, în onoarea zeilor Juno si Pan.
Biserica Catolicã îl celebreazã anual, în 14 februarie, pe medicul Valentin, trãitor în Roma anticã, mare pasionat de gastronomie si bun la suflet. El amesteca medicamentele amare cu vin, lapte sau miere, pentru a le da un gust mai bun. Religia era parte integrantã a vietii medicului devenit crestin. Într-o zi, un paznic al închisorii împãrãtesti a bãtut la usa lui Valentin, tinându-si fiica oarbã în brate. Desi stia cã îi va fi greu sã o vindece, Valentin i-a promis acestuia cã va face tot posibilul. Dupã mai multe sãptãmâni de tratament, fetita nu era încã vindecatã. Totusi, Valentin nu-si pierduse încã speranta. Într-o zi, soldatii romani l-au arestat pe medic, distrugându-i leacurile si condamnându-l pentru credinta lui în Iisus Christos. Stiind cã va fi executat, Valentin a cerut un pergament si a scris câteva rânduri pentru fetita oarbã. Când aceasta a deschis biletul, a gãsit o floare galbenã si un mesaj care spunea : „De la al tãu Valentin”. Atunci, ochii ei s-au vindecat ca prin miracol, dar Valentin a fost executat pe 14 februarie, zi care a fost declaratã în anul 496 de cãtre Papa Gelasius I, drept Ziua Sfântului Valentin.
Cam ãstia ar fi multiplii Valentini.
Dragobetele „trebuia” sã disparã
În ceea ce îl priveste pe Dragobete, cunoscut si ca Dragomir, acesta era în antichitate, zeul dragostei si al bunei dispozitii si i se mai spunea Cap de Primãvarã, fiind identificat cu Cupidon. Un alt nume al sãu era Nãvalnicul, fiind perceput drept un fecior frumos care „le face” pe tinerele fete sã-si piardã mintile.
În lumea satului românesc (de unde a plecat si adevãrata sãrbãtoare a iubirii si care în ziua de astãzi în Valea Jiului mai este celebratã doar de cãtre momârlani) el era serbat în ziua de 24 februarie, zi în care semnalul sãrbãtorii era dat de cãtre pãsãrile nemigratoare care se strângeau în stoluri, ciripeau si începeau sã-si construiascã cuiburile. Despre pãsãrile neînsotite de Dragobete, toatã lumea stia cã vor rãmâne singure si fãrã pui pânã în aceeasi zi a anului urmãtor. Dupã modelul zburãtoarelor, fetele si bãietii se întâlneau sã-l sãrbãtoreascã pe Dragobete, pentru a rãmâne îndrãgostiti tot anul. Dacã timpul era favorabil, ei ieseau la pãdure chiuind pentru a culege primele flori ale primãverii: ghiocei si brânduse.
Pânã la urmã, cele douã personaje de legendã, Dragobete si Valentin le amintesc oamenilor cã iubirea este un prilej de vorbe frumoase si cadouri, dar si cel mai profund sentiment, martorul universului nostru. Totusi, Dragobetele românilor trebuia sã disparã pentru cã asa „doreste” unii! Mai exact, toate natiile trebuie sã fie uniformizate pentru a fi creat ceva plat, standard, „european” sau „mondial”. Numai asa poate fi dominatã o societate: fãcându-i pe oameni sã se îndepãrteze de ei însisi, de familie, de prieteni, de specificul zonelor natale, de fapt, de valorile care îi unesc. Noile valori, impuse de la centru, trebuie sã fie acum doar banii si shoppingul…
Mircea Nistor
